De obicei, Crăciunul este pentru mine o combinație între a regăsi câteva moduri ale lui a-fi-acasă și a medita pe tema câtorva dintre chipurile sale. Îl trăiesc sub forma unor multiple reîntoarceri temporare, directe sau mediate: la casa părintească, a copiilor, la prieteni și cunoștințe … . Cel puțin așa îmi plăcea să cred, deoarece constat că astfel de preocupări fac parte mai curând din „timpul liber al timpului liber”.
Așa cum am încercat să sugerez în acest an, Crăciunul include contribuția personală la nebunia generală a diferitelor forme de consum. Ceva între dorința de-a face pe plac altora și alegerea personală mă lasă tot mai mult purtat în zona lui „Așa se face!”, nefiindu-mi prea clar dacă mă bucură ceea ce fac sau doar liniștea conformării la respectarea unor standarde obligatorii de „fericire prin consum”.
Analiza situației personale este de fapt o meditație pe tema modurilor comune de a ne „consuma Crăciunul” (cum spuneam, timpul liber al timpului liber îl consacru meditației pe tema timpului liber …). Uneori cred că teama de a nu avea ceva din cele dorite pe masa de Crăciun a contribuit la schimbarea regimului în 1989 (Revoluția dorinței de consum), accesul la consum fiind principalul chip al libertății. Crăciunul s-ar putea sa fi avut de secole (inclusiv în manifestările ce l-au precedat) acest chip, incluzând formele de potlatch (sacrificiu ritualic al bunurilor personale, deseori sub forma darurilor, cu scopul afirmării propriului statut.
În ultima perioadă am fost scoși (cumva forțat) din bulele noastre, întâlnind fețe necunoscute ale celor împreună cu care locuim în această țară, în comunitățile noastre, uneori chiar în familie. În egală măsură, ne-am dezvăluit altora chipuri diferite, pe alocuri fiind și noi surprinși de ele. Întâlnirea acestui chip al Străinului ne-a generat unele întrebări privind ce înseamnă a-fi-acasă. Nu este însă exclus ca o bună parte a temerilor unora dintre noi să fie ivite pe fondul spaimei lipsei posibilităților de consum, aceasta fiind semnificația prioritară a Occidentului pentru noi.
Din mulțimea cuvintelor cheie cu care au încercat să ne manipuleze și cu care ne-am străduit să-i influențăm putem să reținem preferințele noastre pentru unele valori, ele participând la structura lui a-fi-acasă social (acesta fiind una din condițiile de posibilitate a unei comunități, alături de limbă, tehnici de supraviețuire, aspecte culturale, spațiu geografic, niscaiva genetică …). Ele au inclus teama interdicției la tradiția Ignatului, adică riscul de a pierde ritualul tehnicilor de supraviețuire și petrecere ce au la bază porcul.
Cert este că a-fi-acasă ca formă de a trăi Crăciunul implică pentru noi forme de raportare la lume de tipul consumului.
Preluând o idee a lui Vintilă Mihăilescu (care-l continuă aici pe Jean Baudrillard), petrecerea Crăciunului face parte din categoria timpului liber destinat producerii de statut social, fiind o formă maximă a sa. Este motivul pentru care simțim nevoia afișării pentru ceilalți a locurilor în care am fost sau a modurilor în care am fost.
Îl trăim ca o goană continuă după moduri de a fi cât mai apropiate de noile standarde (am aflat cu surprindere că sunt total înapoiat în materia … împodobirii bradului, luminițele colorate fiind de mult alunecate într-o zonă a „barbariei intrării inițiale în zona consumului” deoarece anul acesta se poartă luminile galbene) sau după locuri în care poate fi petrecut. Din perspectiva „regăsirii de sine prin expunere la alteritatea altor medii culturale” (probabil o formă de-a afla ce nu suntem), regula este: cu cât mai exotic locul cu atât este mai înalt statutul. Nivelul maxim în acest an pare să fie o formulă de tipul „Deoarece m-am măritat bine nu sunt nevoită să-mi petrec acest Crăciun la cratiță!”, vânturată pe rețelele de sociale de diferite demoazele ce-și proiectează imaginea reușitei în diferite contexte văratice. Nu contează cum a făcut banii cel ce joacă rolul de „vehicul al fericirii” (de fapt, pare să nu mai conteze nici dacă banii au fost făcuți printr-o continuă dezgolire de sine, acestea fiind unele din puținele momente ale anului se regăsește cu niscaiva haine pe ea în fața unor camere), capacitatea de consum mediată de bani (în contextul unui timp liber petrecut ritualic) părând să fie singurul cuantificator al valorii.
La capătul celălalt al prezentării modurilor de-a petrece Crăciunul se află cei care țin să se pozeze în contexte religioase, într-o încercare de-a arăta o formă specială de conectare la tradiție.
Expunerea modurilor în care ne petrecem Crăciunul pe rețelele sociale trece prin acceptare ritualică, mediatorul fiind multiple forme de semnalizare colectivă de tipul like-urilor.
Așa cum îmi arată jocul pe tema „consumului de Crăciun” pe care l-am practicat în ultima lună, indiferent câte lucruri (care-mi par) istețe aș încerca să arat de-a lungul anului, imaginile ce indică străduința (competiția) conformării la standardele consumului se bucură de o apreciere mult mai mare.
Nu contează unde ești și cum te simți, ci este important unde pare că ești și cum apare că te simți. Un fel de obligație la o fericire de poate fi accesată doar în modalități prestabilite ne determină să ne străduim în a ne afișa în ipostaze ce concurează la afirmarea fericirii personale. Ca și cum am dori să spunem fiecare „Iată, și eu sunt fericit!”, indiferent la care dintre categoriile de imagini acceptate recurgem.
Această exhibare a fericirii pe rețele sociale ne face deseori să uităm gradul de artificialitate existent în astfel de imagini, riscând să ajungem deseori nefericiți din cauza … nivelului prea mare a fericirii (aparente a) altora.
Nici una dintre aceste modalități de afirmare a conformității la una sau alta din modalitățile de a „consuma Crăciunul” nu este greșită, fiecare dintre ele înscriindu-se în spectrul posibilităților generate de libertate. Evident, am putea emite niscaiva pretenții la modalități elevate de a-fi-de-Crăciun, sugerând forme de acces privilegiate la trăiri originare. În spațiul societății de consum, în care ne străduim să ne menținem, originarul se află la concurență cu originalul, valoarea ambelor fiind mediată de dorințele individuale (dependente în mare măsură de marketing).
Lectura mesajelor primite cu această ocazie scoate la iveală o combinație dintre dorința de a spune ceva personal, apelul la șabloane și utilizarea inteligenței artificiale (care rostește un fel de medie a urărilor pe care oamenii le utilizează cu astfel de ocazii). Semn că am început să integrăm inteligența artificială între noi, inclusiv în astfel de momente extra-ordinare, consumându-i medierile. Întâlnirea dintre extra-ordinarul perioadei cu cel al IA capătă chipul unor banalități pompoase sau al unui limbaj de lemn al sărbătorilor, ambele contribuind la o formă de familiarizare cu noile chipuri ale lui a-fi-acasă.
De-ar fi să conturez o ieșire din aceste modalități de-a „consuma Crăciunul” acesta ar avea forma a-fi-pentru-ceilalți fără a ne despărți însă de a-fi-pentru-lucruri, ci căutând o formă de potrivire a unor lucruri-pentru-ceilalți (cadourile) cu chipurile în care le (a)părem. Prin asta neînțelegând că ar trebui să ne schimbăm radical practicile, ci mai curând o străduință de a le pricepe sensurile, urmând să vedem în ce direcții ne va duce înțelegerea lor.
Cât despre fericire, folclorul urban pare să ne ofere un indiciu util prin expresia: cine postează nu se distrează. Ea ratează însă faptul că nu toți vedem distracția socială drept o condiție necesară pentru fericirea personală (cel puțin nu de fiecare dată), că există mai multe căi către fericire ori că nu toți căutăm fericirea, liniștea, identitatea, realizarea, înțelegerea … concurând și ele la statutul de donatoare ale sensului existenței individuale.
