Deoarece încercările de-a explica puținătatea turiștilor pe litoralul românesc sunt dominate de opinia comportamentului inadecvat al hotelierilor, încerc să furnizez o ipoteză explicativă complementară: romanii sunt mai săraci (probabil și mai temători/prudenți) decât anterior.
În condițiile în care societatea românească a reușit să devină una de consum, cetățenii au devenit convinși ca a consuma pe datorie face parte din normalitatea comportamentelor cotidiene. Creșterea costului creditelor, ca măsură de protecție împotriva inflației, amplifică scăderea puterii de cumpărare a populației.
Prin intermediul acestei ipoteze doresc să atrag atenția asupra necesității unei abordări mai serioase a problemei, care să ia în considerare toate explicațiile posibile.
Ipoteza mea este complementară în sensul în care nu elimină din explicație avariția și comportamentul inadecvat al oamenilor ce fac afaceri pe litoralul românesc. Majoritatea lor, asemeni majorității oamenilor de afaceri din Romania, au ca obiectiv profitul imediat, demonstrând un nivel ridicat de indiferență față de investițiile pe termen lung în a fideliza clienții. În marea majoritate a cazurilor prețurile de pe litoralul românesc sunt semnificativ mai mari decât cele din Bulgaria, Turcia sau Grecia. Suplimentar, Bulgaria si Turcia si-a selectat deja amatorii de all inclusive[1].
Ipoteza pe care o propun nu are la bază niscaiva studii, ci doar unele dovezi anecdotice[2], pe care voi încerca să le prezint ca atare.
Sunt la mare, undeva prin sudul litoralului românesc, în cadrul unei ieșiri de weekend. Plaja este ocupată la cca. 70% din gradul de ocupare tradițional pentru ceea ce-mi amintesc din acest sezon (o experiență de cca. 20 de ani în care am vizitat aceleași plaje). În schimb, un restaurant la care în anii anteriori așteptam la ora prânzului o masa liberă are acum gradul de ocupare de cca. 20% (pentru o evaluare mai adecvată redau răspunsul chelneriței – pe care o știm de câțiva ani – la nedumerirea noastră: „În anii anteriori eram 5 chelneri și abia făceam față; acum suntem 3, din care 2 stau mai mult degeaba.”). Într-o situație similară sunt și restul restaurantelor din zonă. O ipoteza plauzibilă ce poate explica această diferență dintre ponderea celor aflați pe plajă si gradul de ocupare al restaurantului este scăderea puterii de cumpărare.
Reflectarea mediatica a problemei evidențiază patosul cu care explicațiile convenabile fiecărui pol de interese (coerente cu convingerile personale) inunda media. Evident, identificarea unui vinovat unic (patronii hotelurilor) are cele mai bune șanse de penetrare deoarece oferă explicația cea mai ușor de înțeles. Răzbunarea eroului colectiv (turiștii care pleacă pe alte meleaguri în semn de răzbunare a unei nedreptăți) completează tabloul narațiunilor cu bună priză la populație. Condimentarea poveștii cu niscaiva culpe politice îi crește gradul de potrivire la saloanele explicative menite să ușureze povara cognitivă (și să sporească posibilitățile de manipulare) a populației.
Pentru varianta în care cineva se va apleca asupra problemei în mod științific, cred ca o analiză de profunzime ar trebui să ia în considerare o serie întreagă de variabile, cum ar fi (doar câteva exemple de ipoteze explicative ce cred ca ar necesita verificare):
a) Modificarea comportamentelor populației. Tradiționalul concediu la mare, bazat pe rețeta soare-mare-restaurant, nu mai este suficient. Este un semn al dorinței de ceva diferit, adesea incluzând diversitate culturală.
Dorința românilor de a vedea alte plaiuri este un potențial generator de diversitate, fiind în acord cu tendințele globalizării. De altfel, un nivel în creștere al diversității etnice poate fi întâlnit și pe litoralul românesc în zona celor care asigură efectiv furnizarea diferitelor servicii.
Deși ipoteza schimbării de mentalitate este tentantă, deoarece ar transforma problema într-un revelator al unei schimbări sociale semnificative, nu cred că ea are o mare putere explicativa.
b) Concediul este bazat, în majoritatea cazurilor, pe consumul unor servicii cu puternică valoare simbolică. Cauza esențială a existenței bunurilor și serviciilor din aceasta categorie o constituie capacitatea lor de a-i diferenția pe beneficiari de ceilalți (de obicei de mulțime). Creșterea nivelului de bunăstare a unei paturi sociale i-a aruncat membrii într-o goana nebună după servicii turistice cât mai diferite, ele incluzând croazierele, vizitarea unor țări exotice etc. Nu contează cât de mult înțeleg din ceea ce văd[3], ci faptul de-a ajunge acolo unde au fost deja membrii grupului către care tind (și nu au ajuns membrii grupului de apartenență). Nu trebuie să-i judecăm prea aspru deoarece a nu vizita Egiptul, Dubaiul, Bali etc. aduce cu sine riscul excluderii din aceste micro-comunități. A călători (a consum serviciile turistice specifice) a devenit într-un timp scurt expresia apartenenței la o anumită categorie socială și la un stil de viață specific. Sensul existenței personale pare să se împlinească prin amplificarea expunerii la (pseudo?-)multiculturalitate. Într-un rezumat oarecum abrupt: din perspectiva acestei noi clase sociale litoralul românesc a ajuns cumva pentru săraci, singura excepție admisă fiind faptul de-a avea o casă sau un apartament în această zonă.
Ar putea fi util sa observăm și efectul platformelor sociale: nu mai este necesar să ne mai vedem unii pe alții în același loc, putând utiliza platformele sociale pentru a arata unde suntem/am fost. Din moment ce a ne întâlni pe aceleași plaje/în aceleași restaurante sau simpla prezență a bronzului pe pielea propri au devenit irelevante pentru semnalizarea a ceea ce ne permitem sa consumăm s-a deschis spațiul altor comportamente de semnalizare a propriului status în cadrul clasei sociale (de consum) din care facem parte.
c) Măsura în care reproducem comportamentele, anterioare sau actuale, ale cetățenilor din statele occidentale (dorința de a fi/a părea occidental). Spre exemplu, destinația Grecia a ocupat un loc semnificativ în atenția occidentalilor în urma cu câteva decenii. Concediile efectuate în țări exotice sau croazierele sunt acum la mare căutare și în Occident.
d) Privatizarea plajelor este un alt factor inhibitor la adresa tradiționalului turism de masă. Evitarea presiunii pe creșterea costurilor totale determinată de închirierea șezlongurilor generează un accentuat sentiment al “minorității sărace” ce stă pe cearceaf. Ceea ce ținea odată de farmecul timpului petrecut la mare a fost reconfigurat în sens depreciativ de dorința de creștere a confortului. Șezlongul este un semnal adresat cetățenilor: marea nu mai este pentru toți! Libertatea de a te bucura nestingherit de nisipul plajelor este în continuă diminuare.
e)Lucrătorii aduși din străinătate constituie un alt fenomen semnificativ. Evenimentul ne arată că profitul era făcut în bună măsura pe seama forței de muncă ieftine (care, evident, avea un impact negativ asupra calității). Cei noi aduși nu vin din zone cu cultură a muncii similară celei occidentale. Suplimentar, ei nu au de la cine să învețe practici adecvate.
f) Nu este clar dacă prezența lucrătorilor străini spune ceva despre dorința de muncă a românilor, despre comportamentul angajatorilor sau ar trebui legată mai curând de evoluția indicatorilor demografici. Locul comun în discursul dreptei este: „românii sunt leneși” (sau, într-o varianta mai eleganta, „neproductiv”). Aceasta este de fapt o reducere a explicațiilor la o singura variantă inspirată de interese ideologice. Avem, desigur, o mutare în zona cetățenilor inactivi a unei părți din populație determinată de multiple cauze (ea necesitând o abordare separată). Dar mai avem multe alte variabile care concurează la explicațiile cauzale pentru aceasta situație. Cert este că trăim experiența pe care o au statele occidentale de mai multe decenii în domeniul deficitului de forță de muncă.
g) Schimbul de generații (probabil accentuat de pandemie) ar putea contribui și el la aceasta modificare surprinzătoare a comportamentelor (posibilităților?) de consum. Nostalgiile generațiilor pentru care litoralul romanesc reactualiza o serie de amintiri din tinerețea de mult trecută au întreținut o bună bucată de timp o toleranță mare față de condiții și prețuri. Odată cu ieșirea lor treptata din zona consumatorilor de servicii turistice scăderea adresabilitatii vechilor (și noilor) hoteluri de pe litoral survine în mod firesc. Hotelierii (mulți dintre ei aparținând probabil acelorași categorii de vârstă) încă n-au aflat asta. Nu sunt singurii captivi într-un mod de-a înțelege ce pare să țină de alte timpuri, o dovada fiind spectacolele disponibile: show Doru Octavian Dumitru, muzica din anii 1980-2000 în majoritatea restaurantelor… O bună parte a litoralului românesc este o illo tempore a perioadei sale de glorie.
h) Educația deficitară în materie de turism (raportată la standardele occidentale) pe care par s-o împărtășească multi dintre antreprenorii români, amplifică problema. Un alt exemplu anecdotic pare să sprijine această ipoteză: este suficient să constați absența practicii „din partea casei” (strategia de marketing care ne încântă în alte locuri) pentru a observa absența interesului pentru satisfacția pe termen lung a clienților.
i) Efectul „vagonul de orchestră”, preferințele populației fiind influențate de forme ale mimetismului social.
j) Intervențiile interesate în amplificarea efectului. Combinația dintre prezentarea obsesiva (din partea unei televiziuni) a insulei Thassos și reluarea cu insistență a informațiilor privind scăderea numărului de turiști pe litoralul românesc ajunge să genereze o bună parte din realitate. (Observând centrarea intervențiilor pe stațiunea Mamaia nu pot exclude posibilitatea unui interes în scăderea prețurilor la imobiliare în aceasta zonă sau în a le creste pe cele din partea sudică a litoralului).
Câteva note personale:
1) Nu am o impresie deosebit de bună despre litoralul din Bulgaria. Mi-a rămas în minte o întâmplare ce(-mi) spune multe despre practicile lor: în urmă cu cca. patru ani am petrecut vreo 4 zile de vară pe litoralul bulgăresc. În acea perioadă s-a întâmplat să fie o mare agitată, de tip steag negru. Doar că, spre deosebire de salvamarii noștri, ai lor au ales să pună o funie pe malul marii, interzicând efectiv accesul în apă. Orice încercare de a le explica că ne descurcăm binișor în mare a fost întâmpinată cu un ton agresiv și jignitor. Am resimțit brusc umbra comunismului, asezonată cu mitocănia specifică ultimelor decenii.
Pentru corecta prezentare a situației menționez că nu agreez locurile în care salvamarii își arogă rolul de control și interdicție, considerând că rostul lor este să salveze.[4] Din păcate lucrurile stau destul de prost și la noi din acest punct de vedere prin comparație cu multe alte state. Cel puțin până acum nu mi s-a întâmplat că prin alte părți (evident, exceptând Bulgaria) să fiu obstrucționat pe motiv că am depășit geamandura. (Poate că este utilă în înțelegerea anormalității mele și o altă nemulțumire: nu înțeleg cum doar în Romania și în alte trei state din Uniunea Europeană este interzis a conduce după ce ai consumat alcool, în rest fiind permisă o alcoolemie situata intre 0,02 și 0,05 la mie, ultima fiind regula. În condițiile în care o bună parte dintre călătorii le fac cu autoturismul personal, în câteva cazuri aceasta a fost o variabilă care a contat în alegerea altui stat ca destinație de concediu în defavoarea României).
2) A încerca să concurezi cu istoria, natura și infrastructura Greciei înseamnă a nu înțelege diferențele fundamentale față de România. Nu avem cum sa oferim ceva comparabil din motive obiective.
3) Dacă le adăugăm și pe cele intersubiective atunci diferențele devin cu atât mai evidente. Spre exemplu, deși grecii antici (în special) ne-au lăsat vestigii semnificative prin preajma litoralului, nu reușim să le așezăm într-o formă adecvată turismului. Infrastructura … este o alta poveste despre noi. La final ajungem să plecăm la alții pentru a ne bucura de ceea ce noi nu am reușit să facem. Ca și cum după ce nu ne-am îngrijit de casa proprie încercăm să mă ne mutăm în casa altora; măcar pentru o perioadă.
De ce cred că este necesară înțelegerea corectă a acestui fenomen? Imaginați-vă ca politicienii se apucă să construiască soluții pentru a rezolva această problemă! (Bănuiesc că, dornici de a părea eficienți, se vor apuca destul de curând de asta.) Ce credeți că vor face? Cel mai probabil vor contura o soluție pentru a contracara ceea ce pare a fi cauza problemei. (O soluție ce satisface convingerea majorității, cea din urmă construită pe modelul cauzei unice.) în felul acesta intervenția lor va determina intervenția „legii” consecințelor neintenționate, la final determinând de fapt mai multe probleme.
_____________________________
[1] Organizez anual câteva evenimente cu număr mare de persoane și rămân de fiecare data uimit de capacitatea si antrenamentul unora dintre participanți de a-și umple farfuriile pana le refuz cu diferite mâncăruri, făcând vizibila experiența în această practică.
[2] Nu-mi este clar dacă ar avea cine să facă un studiu riguros pe aceasta temă.
[3] Cred cî numărul celor care au un nivel rezonabil de înțelegere a diversității culturale este în creștere.
[4] Este că și cum ar veni cei de la Ambulanță să-ți smulgă mâncarea din mână pe motiv că este prea grasă și riști să te omoare; pe fond poate că au dreptate dar pe formă este vorba despre libertatea personală.
