Banul este expresia dorinței noastre de control și putere. În primă instanță, este vorba de controlul și puterea asupra propriilor situații de viață, de stabilizarea mediului curent de viață și de constituirea unor rezerve de control pentru viitor. Deseori controlul mediat de bani se extinde și asupra trecutului: unuia care a făcut avere fie i se iartă totul („Nu contează cum ai făcut primul milion!”) fie i se impută totul („Toți bogații din România au făcut avere prin furt!”). Bucuria pe care-o trăim în fața banului se ivește pe fondul caracterul de mediator universal al relațiilor cu lumea pe care acesta tinde să-l aibă. [1]
Banii aduc cu ei un mare avantaj social. Invenția banului este, poate, a doua în ordinea importanței în existența omenirii după ivirea limbajului (incluzând aici și scrierea). Limbajul și banii sunt cei doi mediatori esențiali pentru existența societății. Simplist vorbind, limbajul mediază schimburile de idei iar banul pe cele materiale. Însă atât limbajul cât și banul deschid un întreg evantai de posibilități în ceea ce privește relațiile interumane. Împreună contribuie într-un mod definitoriu la constituirea capitalului social, deoarece au o caracteristică esențială comună: sunt pure convenții, cărora li s-a uitat acest statut, căpătând, fiecare, un statut ontologic tare.[2] Altfel spus, limbajul și banul dau seama în mod exemplar de posibilitatea oamenilor de a se înțelege, făcând astfel parte din definiția umanității. Regulile sociale (legi și morală) ajung să se sprijine într-o măsură considerabilă pe capitalul relațional creat de limbaj și de bani, fiind imposibil de conceput în absența celor două.
Orice criză economică este actualmente o criză a omenirii. Evident că intervine globalizarea în determinarea acestui statut universalist al crizei. Însă, dincolo de contextele care-i favorizează diseminare, orice criză economică este o criză de încredere, adică o diminuare a capitalului social. Acest fapt este vizibil în impactul pe care o criză economică îl are asupra tuturor domeniilor vieții sociale, pornind de afectarea capitalului de încredere care stă la baza societății.[3] Odată încrederea diminuată, tind să reapară toate conflictele sociale aplanate de eficiența economică a societății,[4] adică de faptul că ea servea binelui comun generând imaginea că înțelegerea și toleranța sunt profitabile în acest plan. Un astfel de efect îl trăiesc românii pe pielea lor în aceste vremuri în relația cu Uniunea Europeană. Intoleranța dă seama de căutarea unui vinovat și de sacrificarea lui simbolică. Paradoxal, deși cel culpabilizat nu are deseori nicio legătură cu ivirea crizei, solidaritatea pe care-o generează oropsirea lui în rândul celor care-l resping ajunge să regenereze ceva din capitalul social pierdut, tinzând să reechilibreze economia.
Într-un astfel de context problema care se pune este cea a nivelului de toleranță socială de care este nevoie pentru ca o economie să funcționeze. Altfel spus, în discuție este gradul de dependență al economiei de piață față de democrație. Chiar dacă armonia dintre celor două tindem s-o luăm drept o valoare dată, ca o achiziție definitivă a umanității, lucrurile nu sunt lămurite total. În ecuație intervin mai multe variabile care tind să tulbure acest echilibru.[5]
Exemplul dat anterior (pe care românii îl trăiesc pe propria piele) indică unele din efectele deteriorării încrederii pe fondul crizei. Suplimentar, s-ar părea că asistăm în Europa occidentală la o infirmare totală a legii lui T. Malthus: dezvoltarea economică este invers proporțională cu curba demografică.[6] Altfel spus, bunăstarea economică inhibă natalitatea, generându-și astfel o cauză de criză.[7] Refacerea echilibrului este posibilă doar prin „import de alogeni”, adică prin intermediul migrației.[8] Marea problemă a migrației o constituie „impuritatea ei” (din perspectiva interesului economic), respectiv faptul că odată cu forța de muncă tind să fie preluate și o parte din problemele sociale; lucrătorii au „prostul obicei” să plece în Occident cu tot cu familii și năravuri.[9] Altfel spus, migrația forței de muncă aduce cu sine toată aura potențială de antipatie pe care o conține tema socială a Străinului. Este motivul pentru care țările occidentale din U.E. ar dori introducerea unor forme de „purificare socială”a migrației.[10] Restricțiile pe piața forței de muncă din diverse state dau seama de asemenea forme de „purificare socială”.[11] Faptul că românilor le-a fost interzis accesul în Schengen în special datorită accesării sistemelor sociale din acele state dă și el seama de această formă de „purificare socială”.[12] Ceea ce înseamnă că „cercul încrederii” sociale necesar pentru funcția banilor riscă uneori să fie spart tocmai de mecanismele care ar trebui să contribuie la menținerea lui. În joc cred că este și dorința de tot mai multă putere, adică „un abuz de încrederea” pe care-o aduce cu sine banul, diferența dintre nivelele de posesie transferându-se în imaginea unor grade diferite de aderență la umanitate, adică în intoleranță.
[1] Faptul că tindem să ne dedicăm total banului, adică controlului pe care acesta îl aduce cu sine, naște o ambiguitate în ceea ce privește posesia: nu mai știm dacă-l avem sau ne are. Acest aspect de posedare exercitată de către ban l-a făcut să cadă deseori de partea Răului, configurată prin rolul de cea mai mare tentație cu care Diavolul ne ispitește. Cu cât o societate recurge mai mult la elemente culturale de natură religioasă cu atât ea este mai tentată să abordeze dihotomic relația individului cu banii, tinzând să-i concentreze majoritatea rosturilor de partea Răului, pentru a contrabalansa presiunea socială.
[2] Pentru a înțelege acest lucru este suficient să observăm că orice viziune metafizică este ținută să abordeze problema limbajului (și să fie rostită în interiorul acestuia) și să includă tema economiei, pentru a putea avea acest statut.
[3] O problemă spinoasă o reprezintă cauzalitatea, respectiv a stabili cine are prioritate în ordine cauzală: criza determină o deteriorare a capitalului social sau ea survine tocmai pe fondul unei deteriorări a capitalului social? Dacă analizăm criza contemporană vom observa că ea are la bază tocmai o nerespectare a regulilor de către lumea finanțelor care, ca orice abuz de încredere socială, a condus la o deteriorare a capitalului social.
[4] O analiză interesantă o constituie modalitatea în care dezvoltarea economică diminuează conflictele sociale, fără însă a le vindeca definitiv.
[5] Un exemplu care tinde să infirme relația de strictă dependență dintre democrație și economia de piață îl oferă dezvoltarea economică din sud-estul Asiei pe fondul unor regimuri ce pot fi caracterizate, în unele cazuri, ca fiind parțial democratice. Dezvoltarea economică a Chinei complică și mai mult tabloul.
[6] Nu am pretenția că aceasta este o lege a economiei de piață, deoarece are o importanță majoră și contextul cultural. Știm însă sigur că acest tip de relație este valabil pentru lumea occidentală (deci pentru cultura occidentală), curba demografică indicând o scădere semnificativă a natalității.
[7] Una din teoriile politico-economice care încearcă să explice criza economică ce afectează statele UE sugerează că de vină ar fi statul social, respectiv cheltuielile sociale ale acestor state, care interferează profund cu economia de piață și, totodată, determină o scădere a natalității. Ea este contrabalansată (de către adepții statului social) prin indicarea modului în care s-a ivit criza, respectiv tocmai datorită exceselor lumii finanțelor, deci datorită unei forme de eșec a economiei de piață.
[8] Ceea ce ar explica motivul pentru care a doua valoare fundamentală a Uniunii Europene o constituie libera circulație (a forței de muncă). Pe un ton răutăcios (deci, discret exagerat) aș spune că Uniunea Europeană este de fapt construită pe două valori (adică interese) economice: libera circulație a mărfurilor și capitalului și libera circulație a forței de muncă. Altfel spus, Uniunea Europeană este în primul rând o Uniune Economică, ivită ca modalitate de a contrabalansa forța economică a altor regiuni (America de Nord și Sud-Estul Asiei). Faptul că U.E. este clădită pe interese economice devine vizibil în clătinarea încrederii în această Uniune a cetățenilor pe fondul crizei economice.
[9] Descriu aici o tendință existentă la nivelul Uniunii Europene, vizibilă prin atitudinea fățișă a unora dintre state. Ea este întrucâtva contrabalansată de curentul celor care văd în U.E. mult mai mult decât interesele economice ale statelor occidentale. Măsura în care acest din urmă curent reușește să echilibreze situația rămâne s-o judece fiecare. Nu sunt nici pe departe un eurosceptic (cel puțin afectiv sunt legat de ideea unei Europe unite, chiar dacă rațiunea îmi spune uneori altceva), ci un euro-realist.
[10] Uneori inclusiv din punct de vedere cultural.
[11] Unul din multele exemple posibile îl constituie Olanda, unde nu este nevoie de permis de muncă pentru persoanele cu înaltă calificare (high skilled migrants), pentru cei care câștigă peste 45.000 euro/an și încă vreo câteva categorii, pentru restul condițiile fiind deosebit de riguroase.
[12] Dus la extrem (deci, iarăși, exagerat) exemplul tinde să sugereze aspectul de ghetoizare a României spre care tind unele din statele U.E., noi riscând să devenim un gen de „rezervor demografic” din care le este permis „să iasă” doar celor de care este nevoie pe piața muncii, de preferat pregătiți, tineri și fără familie, pentru a deveni productivi pe piață și puri contribuitori la sistemele sociale. În urma plecării acestora problemele sociale se accentuează, riscând să iasă naștere un cerc vicios ce ne-ar putea îndrepta către excluderea din U.E.
Imagine preluată de pe: http://www.dailyblogtips.com/making-money-online-and-trust/
