În dimineața aceasta am citit un articol interesant despre posibila coabitare a oamenilor de Neanderthal cu oamenii moderni[1]. Articolul, determinat de interpretarea unor descoperiri recente bazate pe evoluția cunoașterii științifice, face parte dintr-un curent mai larg, ce încearcă să modifice percepția comună privind diferențele dintre cele două tipuri umane, punând accentul pe linia de legătură.
Meditând la sensul tradițional sub care așezăm omul de Neanderthal, bazat pe diferențele (adesea negative) față de omul modern, mi-am adus aminte de un mesaj SMS pe care l-am primit aseară. Pentru corecta înțelegere a situației redau mai jos mesajul primit de la un om cu care nu am discutat sau corespondat vreodată[2]:
După o scurtă documentare (necesară pentru a înțelege subiectul acelui mesaj) cred că motivul ce a determinat punerea în scenă a acestei forme de atavism îl constituie articolul meu „Erou” fără voie. Despre „plagiatul” domnului G. Liiceanu. Explicația este dată de faptul că autorul pretins al mesajului în discuție este managerul revistei în care au apărut afirmațiile la care am răspuns în acel articol și figurează drept colaborator la primele variante de traduceri în limba română ale lucrării lui Martin Heidegger, Sein und Zeit, având un interes în a sprijini ideile ce susțin un pretins plagiat al cărui autor este Gabriel Liiceanu (în cadrul traducerii alternative la care a contribuit). Am scris acel articol deoarece eram citat în mod incorect, fiindu-mi atribuite idei pe care nu le-am avut și având calitatea de erou într-o luptă pe care n-am dus-o vreodată. Cineva a postat linkul către afirmațiile mele în comentariile la articolul în care eram „glorificat” fără merit și fără voie.
Acest mesaj poate fi analizat în vechea paradigmă a diferențelor (mari) dintre omul de Neanderthal și omul modern, cu raportare la cultura română. De ce interpretez acest mesaj în paradigma (anterioară a) omului de Neanderthal? Deoarece îi lipesc elemente esențiale unui comportament (scris) specific omului modern, mai ales atunci când este vorba de un om de cultură.
Spre rușinea mea (bănuiesc) nu cunosc nici una dintre personalitățile implicate. În egală măsură, nici ele nu mă cunosc, altfel personajul în cauză ar fi știut că nu mă conformez încercărilor de intimidare[3].
Admit (din ce în ce mai des, odată cu vârsta) că pot greși. Am însă pretenția ca în momentul în care cineva îmi spune ca greșesc să-și argumenteze punctul de vedere, pentru a-i putea verifica relevanța afirmațiilor și a-mi putea corecta comportamentul (cognitiv, cel mai adesea) dacă are dreptate. Pe măsura puterilor mele argumentative mă străduiesc că fac la fel. Cred că recursul la argument este condiția esențială pe care trebuie s-o îndeplinească orice abordare critică a altei persoane.
Mesajul în cauză nu are nici o legătură cu vreo încercare de-a argumenta o idee. Este o înșiruire de vorbe injurioase (cărora a trebuit să le ghicesc cauza), dublat de-o amenințare vădită, menită să mă împiedice a-mi rosti gândurile pe această temă.
Există în acest mesaj câteva afirmații pe care nu le pot contrazice. Problema este însă că nu le-am afirmat, adică n-am dorit să-mi aloc niscaiva merite pe seama lor. N-am intenționat niciodată să fac din universitatea la care predau un argument pentru valorarea personală[4], am precizat în mod public că nu cunosc limba germană și am admis (de asemenea public) că, asemenea oricărui om normal, sunt convins că dau deseori dovadă de prostie. Dincolo de faptul că încearcă să sugereze atitudini pe care nu le-am avut, până aici mesajul nu suportă alte critici. Evident, cu excepția faptului că el nu are nici o legătură cu limbajul unui om de cultură.
Pare să nu-mi rămână, așadar, decât să încerc un răspuns la acuzația „slugă a lui Liiceanu”.
Am publicat în diferite locuri ce am crezut că i se poate reproșa domnului Gabriel Liiceanu. As putea adaugă că ader în bună măsură la analiza pe care Sorin Matei o face curentului cultural din care face parte Gabriel Liiceanu[5].
Ba chiar cred că, raportat la tendințele actuale de liberalizare a accesului la cunoaștere, am putea considera că domnul Gabriel Liiceanu nu este tocmai neprihănit, fiindu-i imputabilă pasiunea prea mare pentru profitul economic făcut pe seama (și uneori în dauna promovării) culturi. Cred însă că acesta este un standard de judecată prea înalt pentru a fi relevant[6].
Însă, toate aceste idei sunt perspective bazate pe dorințele și așteptările mele, având, inevitabil, caracter subiectiv. Din moment ce nu au statutul de judecăți absolute, bazate pe niscaiva valori fundamentale, ele fac parte mai curând din categoria „criticilor amicale”[7], ce mențin deschisă posibilitatea înțelegerii adecvate a rândurilor scrise și a aprecierii. Această raportare este evidentă, spre exemplu, în teza mea de doctorat, unde n-am ezitat să-l citesc și să-l citez (uneori în mod critic) pe G. Liiceanu. Nu am făcut asta din cauza statutului cultural, ci datorită relevanței uneia din cărțile domniei sale pentru tema cercetării mele.
Nu am motive de nervozitate împotriva vreuneia dintre părțile implicate în disputa privind traducerea lui Martin Heidegger (evident, excepție făcând mesajul grobian amintit). Am făcut o singură încercare de a publica la editura Humanitas, cu prima variantă a cărții personale despre M. Heidegger. Faptul ca propunerea mea nu a fost acceptată îl consider din categoria gesturilor justificate.[8] În condițiile în care am revăzut și corectat ulterior lucrarea (și nici acum nu sunt mulțumit de ea, lipsindu-i corectura critică a unor colegi), am dedus întemeierea judecății editorului.
Deoarece nu trăiesc din niscaiva stipendii din partea vreunui consiliul local și nu beneficiez de subvenții din partea guvernului, nu am mize financiare pentru a fi partizan în (pseudo-)lupta culturală provincie vs. centru sau curentele secundare vs. mainstream). O doză (sănătoasă, cred eu) de realism îmi spune să mă abțin de la dorința supraviețuirii în vreo istorie a culturii sau în vreun Pantheon al personalităților. Asta îmi permite să mă bucur în voie de lecturi și să rostesc fără mari griji ceea ce gândesc.
În privința disputei pe tema traducerilor lucrării lui M. Heidegger, Sein und Zeit, preocupările mele s-au concentrat mai curând pe tema alegerii între cele două concepte, ființă și fiire, preferând o dezbatere pe tema lor. Deoarece am citit toate variantele de traducere, am indicat anterior că în multe locuri nu am observat diferențe semnificative între alternativele adoptate, fiind totodată atras de abordările bazate pe argumente ale problemei traducerii diferitelor concepte. Recomand în acest sens, ca exemplu de bune practici, articolul Traducerea lui Heidegger între claritate și aparența de perfecțiune, publicat de Dorin Gabriel Tilinca, ce prezintă câteva puncte de vedere pertinente, într-o abordare critică, și ceva din amărăciunea traducătorului care s-a străduit să medieze o variantă în limba română a acestei lucrări filosofice fundamentală pentru înțelegerea gândirii lui M. Heidgger.
De asemenea, am afirmat că, dincolo de conflictele pe tema drepturilor de autor[9], nu putem trece cu vederea faptul că aproape un deceniu accesul la o traducere în limba română a lucrării lui M. Heidegger a fost realizat mai întâi prin intermediul primei forme a traducerii (parțiale) realizată de Dorin Gabriel Tilinca (Ființă și timp, Editura Jurnalul Literar, 1994) și apoi prin intermediu lucrării Fiire și timp, tot în traducerea lui Dorin Gabriel Tilinca (Editura Grinta, 2001). Or, chiar în ipoteza în care aceste prime traduceri ar fi conținut zone de inadecvare,[10] în discuție rămâne meritul lui Dorin Gabriel Tilinca de a fi grăbit înțelegerea acestei opere fundamentale a filosofului german.
Succesiunea publicării traducerilor indică cel puțin posibilitatea lui Gabriel Liiceanu și a lui Cătălin Cioabă de-a avea acces la traducerile anterioare, atunci când au lucrat la varianta lor publicată la Humanitas (2003), ceea ce (cel puțin ipotetic) i-ar fi pus într-o situație mai bună, viind avantajați de eforturile depuse anterior de Dorin Gabriel Tilinca. Chiar dacă Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă nu au citit variantele anterioare de traducere (nu am informații pe această temă), munca depusă de Gabriel Tilinca merita reținută. De aici însă și până la afirma că varianta publicată sub semnătura lui Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă reprezintă un plagiat sau conține texte (variante de traducere) plagiate este o distanță mare, pe care n-am parcurs-o niciodată.
PS: Îmi cer scuze oamenilor de Neanderthal pentru eventualele jigniri determinare de asocierea lor cu un astfel de exemplar al omului modern!
_______________________________
[1] Modern humans and Neanderthals may have overlapped, shared culture in Western Europe.
[2] Deoarece nu pot verifica dacă numărul de telefon aparține celui care se semnează, nu-i voi rosti numele. Unul dintre indiciile care sugerează că ar fi vorba despre persoana în cauză este faptul că nu pot exclude posibilitatea identității dintre autorul masajului și numele utilizat pentru semnarea lui deoarece un astfel de limbaj este un modus operandi al personajului în cauză. Un exemplu relevant îl constituie acest mesaj publicat în Observatorul cultural.
[3] Perioada comunistă și o parte din cea post-comunistă mi-au provocat niscaiva suferințe determinate de conformarea la amenințări, suficiente pentru a reacționa acum în mod automat împotriva lor.
[4] Există suficiente topuri și clasamente universitare pentru cei care doresc să afle câte ceva despre importanța acestei universități, pentru cei care se vor trezi cu niscaiva curiozități pe această temă.
[5] Sorin Adam Matei, Boierii minții: intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor, Editura Compania, 2004. Cu mențiunea că autorul încearcă în această carte o explicație a ceea ce ni se întâmplă, nu o utilizare a criticii unora dintre „boierii minții” pentru a-și evidenția propria importanță.
[6] Chiar dacă domnia sa nu s-a ferit de-a lungul timpului să-i judece pe alții prin raportare la standarde inaplicabile în epocile în care s-au petrecut comportamentelor reproșate sau la alte valori decât cele asumate de subiecții criticilor.
[7] Cu precizarea că nu-l cunosc personal pe Gabriel Liiceanu.
[8] Într-un elan de auto-victimizare aș putea face caz de faptul ca scrisoarea de respingerea a fost semnată de Sorin Lavric. L-am întâlnit ulterior și omul nu mi-a displăcut. Ba chiar i-am apreciat câteva dintre cărțile publicate (evident, după ce le-am citit). Faptul că nu-i împărtășesc preferințele politice ține de un alt plan al existenței (unul în care ofer motive adiționale de nervozitate autorului acestui mesaj infam).
[9] Care pot fi înțelese și din perspectiva unei tendințe exagerate de monetizare a culturii, vizibilă la Gabriel Liiceanu.
[10] O ipoteză asupra căreia nu mă pot pronunța pe fond în absența cunoașterii limbii germane. Pe formă însă, din perspectiva unor lecturi extinse din traducerile în limba română a lui M. Heidegger, cred în continuare că unele dintre propunerile făcute de Dorin Gabriel Tilinca merită discutate, fiind mai coerente cu ansamblul perspectivei lui Heidegger decât cele din varianta Humanitas a traducerii. Ceea ce constituie un argument în plus pentru ai reține meritele lui Dorin Gabriel Tilinca.
