M-am trezit astăzi cu ideea de a scrie un scurt material cu titlul:
Cum putem avea opțiuni politice diferite și să rămânem prieteni?
Am reușit să produc câteva idei pe această temă, pe care le redau mai jos:
Democrația înseamnă și respectul opțiunii politice a celuilalt. Spun asta în condițiile în care m-am descoperit în zilele acestea, uneori, discret iritat de toți cei care nu împărtășesc aceleași opinii politice (sau despre politică) cu mine (încercând o rezumare a lor: o critică a întregii clase politice actuale, preferând opțiunea cu cele mai mari șase de a schimba câteva din actualele personaje și, sper, ceva din atitudinea politicienilor; adică varianta în care toți politicienii ar pierde în fața poporului). Pe această cale încerc să-mi întăresc măsurile de autocontrol, pentru a nu mă lăsa prins în frenezia celor două tabere, care sunt dispuse să-mi sacrifice fără ezitare liniștea și relațiile sociale pentru interesele lor, majoritatea meschine.
Încerc să nu mă las isterizat de presiunea politică, exercitată pe cale mediatică și manifestă zilele acestea în mai toate dimensiunile cotidianității. Mă străduiesc să nu fiu prins în modalitățile de raportare radicale pe care încearcă să mi le inducă noianul de panouri electorale ce au împânzit spațiul public, sau să nu dezvolt o reacție violentă de raportare la conținutul lor, care schimonosește orice logică a guvernării, vizând ajungerea la putere prin apelul brutal la nevoile personale ale cetățeanului. Mă chinui să mă smulg din sentimentul penibil pe care mi-l stârnesc lipsa de logică și imaginație a campaniilor purtate.
Tot acest efort este determinat de nevoia acută de normalitate în spațiul public. Nu vreau ca politicienii să-mi fie dușmani în continuare. Nu doresc ca politicienii să mi-i facă dușmani pe prietenii și cunoștințele mele. Vreau relații normale cu toate instituțiile statului, blocate acum de această noapte a politicii românești. Cer chiar ca toți acești oameni, la ale căror salarii și beneficii contribui, să-și descopere datoria politică măcar în ultimul ceas.
Nu mai vreau să fiu parte a acestui inedit concediu al politicienilor, care au ales anul acesta o formă de safari pe seama poporului român, punând cetățenii în postura de hăitași ai vânatului politic.
Pe măsură ce scriam mi-am dat seama că am alunecat treptat într-o altă perspectivă, axată pe diferența esențială dintre a scrie despre politică și a face politică, o diferență ce tinde să se estompeze în aceste zile. Altfel spus, distanța de siguranță față de politică, interval ce generează o societate normală, aptă să producă și altceva decât discursuri politice concurente, tinde în aceste zile către zero.
L-am ascultat ieri cu interes pe domnul Liiceanu. Mai bine spus, cu speranța regăsirii unui discurs bazat pe argumente. Și în bună măsură am avut parte de un dram de normalitate. Nu pot însă să nu remarc faptul că unul din intelectualii contemporani de seama s-a lăsat prins uneori în „logica” argumentelor electorale; adică a unor pseudo-argumente. A vorbi despre efectul negativ al evenimentelor politice actuale argumentând predominant împotriva uneia din tabere nu face parte din discursul despre politică pe care-l așteptam de la un intelectual. O analiză a cauzelor actualei rupturi politice și, în bună măsură, sociale implică dezvăluirea contribuției fiecăruia din actorii politici la această situație; adică a accepta că hipopotamul a pregătit terenul apariției crocodililor în toți acești ani de autism politic, în care a preferat postura de actor de partea unei singure tabere (și asta plină de interese personale și de grup) celei de arbitru în interesul nației. O vorbă din popor spune: „Dacă de bagi în tărâțe, te mănâncă porcii”. Or, hipopotamul domnului Liiceanu a preferat în toți acești ani nu tărâțele, ci balta plină de crocodili, bălăceala politică pe care a produs-o hrănindu-i și potențându-le forța. Și n-o să mă poată convinge că a făcut-o numai în interesul poporului.
De altfel, metafora vehiculată de distinsul intelectual este una periculoasă: raza de acțiune a hipopotamului este mult mai mare, ceea ce face ca riscul daunelor potențiale să fie proporțional mai ridicat, comparativ cu posibilitățile crocodililor, care sunt limitați la propria băltoacă și la periferia ei. E drept, în sprijinul comparației vine faptul că în zona lor de acțiune crocodilii reușesc să halească rapid tot ceea ce poate fi înghițit.
Discreta alunecare a domnului Liiceanu în discursul electoral este vizibilă și în apelul la efectele economice ale acestei crize politice, punând căderea leului pe seama crocodililor. Sunt de acord că așa este, resimțind în bugetul personal efectele acestei lupte. Numai că afirmarea publică și, în mod evident, partizană a unui astfel de efect aruncă pe cel care aduce acest tip de argument într-o dimensiunea a discursului electoral, cealaltă tabără apelând și ea la pseudo-argumente economice, transformate în arme politice, de genul „Demite-l că ți-a redus salariul! Trimite-l acasă că ți-a furat din pensie!” și altele de acest gen. Suplimentar, încercările de a limita manifestările politice (nu pun în discuție legitimitatea acestora) de teama efectelor economice sunt riscant de aproape de apelurile postrevoluționare la liniște ale domnului Iliescu, care contrapunea interesului personal imediat al cetățenilor (via pace socială) diferitele forme de manifestare democratică (minerii și panseluțele vs. demonstranții din Piața Universității).
Am apelat la o analiză a discursului domnului Liiceanu din două motive esențiale: în cauză este un intelectual pe care-l apreciez datorită producției intelectuale și contribuțiilor culturale ale domniei sale și, totodată, constituie un exemplu elocvent de contribuție la o anumită radicalizare a discursului politic și social. În cazul celui de-al doilea motiv, l-am ales pe domnul Liiceanu drept cazul exemplar al unei atitudini radicale (nu extremiste) din partea dreptei în zona intelectuală și socială, care a condus la o reacție pe măsură din partea celor izolați. Mă gândesc la toate idiosincraziile pe care domnul Liiceanu le-a manifestat de-a lungul timpului față de stânga, față de foștii comuniști, față de multe tipuri de foști și actuali reprezentanți ai unor grupuri sociale, ele contribuind la conturarea rupturii actuale. Deși neimplicat în mod direct în politică, domnul Liiceanu a pus în scenă în mod implicit o atitudine politică ce are diferite rezultate: unele bune (cred că multe), mai ales pe zona politicii culturale (formula este discret forțată) și altele nefaste, care au forțat o ruptură a dialogului în interiorul un anume palier al societății (să spunem în zona intelectualilor, admițând însă riscul unei generalizări pripite) și chiar între diferite grupuri sociale.
Prin acest exemplu am încercat de fapt să evidențiez un exemplu al alunecării lente de la a scrie despre politică la a face politică (uneori părând a scrie despre politică), care în contextul actualei crizei politice constituie mai curând parte a problemei decât parte a soluției.
Motivul pentru care analizez critic excesele drepte îl constituie faptul că sunt un susținător al social-democrației (sună paradoxal, după ce mi-am declarat preferințele pentru liberalism); asta îmi oferă însă suficiente motive pentru a nu agrea PSD-ul, datorită imposturii majorității liderilor acestui partid (preferința lor pentru interesele personale nu este coerentă cu viziunea social-democrată). Ambiguitatea mea, iscată din preferințele simultane pentru social-democrație și liberalism, ar fi trebuit să-mi fie anulată de USL, care constituie în mod teoretic tocmai combinația dintre liberalism și preocuparea față de social (am evitat intenționat cuvântul socialism datorită rezonanțelor sale). Am însă, la fel ca în cazul tuturor partidelor politice românești, o problemă cu majoritatea oamenilor care reprezintă această alianță. Altfel spus, consider că apelul lor la orientările ideologice constituie doar o formă de acoperire, un nomina în spatele căruia încearcă să-și rezolve interesele. Astfel că pot tenta liniștit și cu o discretă pretenție de obiectivitate o critică a politicului, cu speranța intimă de-a nu aluneca într-o modalitate dizolvantă a criticii, ci a lasă posibilitatea ivirii unor soluții (ceea ce echivalează în actualul context cu speranța ivirii unor noi personalități politice).
Criza politică prin care trecem este ivită în mod firesc pe fondul crizei economice prin care trecem, ca un efect al ei. În condițiile în care zona privată din România este dezvoltată într-o proporție îngrijorătoare pe seama afacerilor cu statul sau a acoperirii oferită de instituții ale statului (evaziunea fiscală constituie doar unul din exemple; pot adăuga toate acțiunile de lobby ale mediului de afaceri, care orientează mersul instituțiilor către interesele lui directe, cu o crasă ignorare a aspectelor sociale), actuala polarizare politică și investire de energii (financiare și umane) în această luptă era previzibilă. Altfel spus, asistăm de fapt la o luptă pentru resurse, politicile sociale vehiculate în discursurile uneia sau alteia din tabere având doar un caracter electoral. În acest context cred că eforturile noastre ar trebui să se concentreze pe problema identificării soluțiilor care vin în sprijinul cetățenilor, trecând dincolo de densitatea discursurilor demagogice actuale.
