Educația oferă șansa unui minim de formare, necesar pentru apropierea de semnificația cea mai adecvată a evenimentelor și lucrurilor. În lipsa ei ne sunt accesibile doar contururile de suprafață ale lumii.
Unul din multele pericole cotidiene care ne pândesc existența îl constituie prinderea conștiinței într-un discurs. Este o formă de cecitate ce nu-ți permite să vezi alternativele. Demersul discursiv este specific și oricărei ideologii sau pseudo-ideologii.
Teama de necunoscut produce continuu pseudo-cunoaștere. Mai trist este că luăm drept adevăr ceea ce se ivește doar cu rostul de a ne liniști fobiile și a ne da iluzia unui discurs închegat și total asupra lumii.
Constituie un semn de înțelepciune abținerea de a te pronunța în domenii pe care nu le stăpânești, chiar dacă te bântuie faptul că ai o idee despre ce ar putea fi vorba.
Mintea noastră se închide de fiecare dată în perspectiva temporală dominantă, ea oferind cheia de înțelegere pentru tot ce ne apare. Impactul acestei dispuneri are maximum de vizibilitate în compararea a două orientări temporale radical diferite: perspectiva veșniciei (credinciosul și filosoful) și prinderea în prezent (omul contemporan).
Ne închid în prezent, adică în discursul ce ia în stăpânire sensul existenței, toate ideologiile care ne înhață trecutul, înlănțuindu-l în semnificații impuse, și ne confiscă viitorul, blocându-ne imaginația și formele de speranță. Optimismul existențial este însoțit întotdeauna de amintirea unui trecut liniștitor (fie el și într-o lume a basmelor) și speranța într-un un viitor mai bun; ceea ce coincide în bună măsură cu sensul progresului.
