Sensul inteligenței nu stă atât în strălucirea explicațiilor pe care ea le furnizează cât în capacitatea ei predictivă. Faptul că am supraviețuit ba chiar, dintr-o anume perspectivă, am evoluat, ar putea demonstra că această dimensiune a inteligenței este încă la un nivel acceptabil.
Intelectualul ratat este vizibil prin faptul că se ocupă cu reambalarea gândurilor altora. Însă asta este una din dimensiunile esențiale societății.
Puterea de înțelegere a unui filosof (cu atât mai mult în cazul unuia care se ocupă cu filosofia politică sau morala) este vizibilă și în gradul de adaptare la praxis pe care-l poate dovedi în caz de nevoie. Motiv pentru care mediile academice ar putea fi prea sterile pentru a putea selecta în mod eficient gânditorii. Sau tocmai faptul că au putut impune societății apariția și persistența unor astfel de medii le dovedește eficiența?
Socio-umanele fac carieră pe seama dorinței oamenilor de certitudine, de a avea un teren ferm inclusiv în plan social. Necazul e că ajung să genereze deseori un fals sentiment de siguranță prin pretenția mult prea deasă de științificitate.
