Despre Mădălina Ghenea sau vina bărbaților de a-și asculta propriul mădular (Din jurnalul unui taliban)

Aseară am remarcat-o pe Mădălina Ghenea. Mi-a reținut atenția un altfel de discurs decât cel cvasitradițional întâlnit la frumusețile sau pseudo-frumsețile românești. Este discretul șoc produs de întâlnirea normalității. Ceva modestie, îmbinată cu alegerea contextelor în care face referire la cuvântul eu și cu o doză considerabilă de frumusețe au generat ceva de genul unui eveniment.

Retrospectiv vorbind, pare produsul marketingului profesionist. Adică, este tot o rețetă, doar că una „scrisă” de echivalentul unui profesor universitar, în contextul în care starletele românești vehiculate în aceste medii apelează la „doctori” de țară (deseori chiar la vrăjitoare). Prea multă discuție despre dorința de-a face bine atrage atenția asupra regiei care stă în spatele unei imagini ce vrea să aibă succes. E ceva în spiritul epocii de reușește să captiveze, mai ales în societățile occidentale, acest amestec de Maica Tereza și Marlyn Monroe. În câteva momente (ceva de genul „Spune-ți cum pot ajuta!”) chiar a fost situată în vecinătatea discursului de tip miss, adică de afirmare a unor platitudini universaliste. E și o formă de echilibru a conștiinței morale: compensarea dezbrăcării în public cu acte de înaltă moralitate. Un fel de duplicitate (care ne caracterizează deseori pe fiecare, chiar dacă în planuri diferite): trăiesc de pe urma fotografiilor în lenjerie intimă, dar în fond sunt o persoană morală! În ambele cazuri însă este vorba este vorba de o exploatare media a două situații limită din perspectivă morală. Suplimentar, în momentul în care ne holbăm mai toți (bărbații) la formele ei apetisante nu cred că ne punem probleme morale, motiv pentru care gestul acestei forme de compensare morală manifestat public este gratuit.

Evident, sunt un pic răutăcios; în limbajul feminist s-ar putea spune chiar misogin. Dar nu despre femei este vorba în astfel de prezentări, ci despre un anume mod de prezentare a femeilor; cel puțin a unora dintre ele. Moralizator vorbind, este riscul de-a face modele sociale din produse ale lumii artistice. (Știu că nu putem scăpa de așa ceva, dar asta nu mă împiedică să mârâi.)

Însă alta este tema centrală a poveștii, vedeta fiind de fapt un prilej pentru a discuta una din afecțiunile contemporane: soluția propusă de starletă pentru a eradica prostituția, (de fapt traficul de femei, dar de dragul discursului mă opresc la categoria comună), respectiv culpabilizarea celor care recurg la serviciile cocotelor. M-a frapat această gravă neînțelegere a umanului, pe care plăcuta domnișoară a manifestat-o, preluând-o evident dintr-o anumită zonă a valorilor contemporane, sau a ideilor (mai curând ideologiilor) ce aspiră să devină valori. Ea survine pe contextul unei tot mai accentuate culpabilizări a normalității, dorința bărbaților de sex fiind tot mai des demonizată. Efectul de stranietate este accentuat de faptul că un asemenea discurs este promovat deseori de persoane care profită din plin de toate efectele culturale sau în planul civilizației pe care această energie sexuală (aparent nestăpânită sau care, chipurile, ar trebui musai stăpânită) le produce. Și vedeta noastră nu face excepție, succesul fiindu-i datorat tocmai faptului că atrage atenția (evident, în special bărbaților) prin notele sexuale (multe de 10) pe care frumusețea ei le are. Nu poți să profiți de această preocupare a bărbaților față de evaluările făcute de propriul  mădular și să dezvolți un discurs împotriva energiilor libidinale, neostoite la domiciliul conjugal, care-i mână să plătească pentru plăceri sexuale! Chiar dacă această tendință se mișcă cumva sincron cu modul firesc în care societatea tinde să trateze problema, familia (această instituție în care se presupune că bidiviul ar trebui să fie domolit prin negocierea – inclusiv în termeni financiari – purtată în dormitorul conjugal) constituind o formă de îngrădire a libertății sexuale. Recursul la istorie ne prezintă însă o îndelungă coabitare a acestei ideologii oficiale cu diferitele grade de libertate sexuală, acoperite de ceea ce acum am numi intimitate sau viață personală.

Modelul pe care tind să-l impună astfel de abordări cu tentă puritană riscă să destabilizeze fragilul echilibru social. Aici cred că bătrânul Freud are în bună măsură dreptate: energia socială inhibată prin intermediul normelor va răbufni sub un alt chip. Mă tem că violența este forma ce-a mai probabilă de manifestare, deoarece ea face parte din haloul sexualității masculine. Adică, dresura practicată de familie, unde toată această energie trebuie consumată pentru muncă și producția / achiziția de bunuri, riscă să fie anulată de astfel de exagerări, survenite pe fondul unei supra-stimulări practicate de imaginarul contemporan asupra ei. Pot aprecia inteligența socială și eficiența practică a acestei soluții, investirea acestor energii în creșterea propriilor copii pe care a moderat-o familia fiind unul din motivele esențiale în evoluția umanității, dar nu-mi pot stăpâni pornirea de-a discuta despre libertate în această zonă. (Îmi admit barbaria, adică faptul că nu am reușit încă, pe această dimensiune a umanului, să echilibrez interesul social cu cel individual. Motivul: încă mai sunt posedat.)

Armata cunoaște problema, oferind soluția celor doi B pentru a putea păstra soldații în front: bordelul și bromura. Biserica tentează și ea diferite soluții: cea ortodoxă obligând preoții să se căsătorească, oferindu-le astfel un loc oficial de ostoire a poftelor lumești, cea catolică apelând la rugăciune și diferite forme de afirmare în plan social. Las la o parte faptul că ambele cunosc și excepții, întâlnind în sânul lor și povești legate de preacurvie, homosexualitate și pedofilie.

Motive pentru care fac următorul apel către „eternul feminin”:

A te îmbrăca cât mai sexi, profitând astfel de toate privirile pofticioase (sau invidioase) care se ațintesc asupra ta, și a spune că te-ai îmbrăcat pentru tine, este un paradox! Pentru tine te îmbraci numai în casă, de una singură (și acolo s-ar putea să pândească un ochi avid, pe care ținuta să-l stârnească), în fața oglinzii! Regulile existenței sociale fac din haine o formă de comunicare, transmițând altora cum să se raporteze la tine. Or, nu te poți îmbrăca gen „Ia-mă!” și în același timp să produci discursuri despre cât de porci sunt bărbații! Săracii bărbați n-au făcut decât să recepteze mesajul pe care-l transmiți și să-i dea curs, pradă unui instinct căruia îi sunt victimă în egală măsură cu tine. Dacă ei ar trebui să-și inhibe formele de expresie în timp ce etalarea nurilor ține de limbajul acceptat social, ajungem la o serioasă asimetrie, ce riscă să pună în scenă efecte nefaste.

Esența narațiunii numită societate o constituie tocmai acest amestec, greu separabil, între poftele bărbaților, ce răsar chiar și în spațiul public, și dorința femeilor, deseori nerecunoscută, de-a profita de ele, inclusiv în spațiul public, găsind în acest interval canale de afirmare (chiar și profesională). Faptul că societatea noastră este plină de legi împotriva discriminării sexuale nu arată gradul ei de puritate (nici măcar ca intenție, dacă ne gândim la semnificația legilor la români, mai ales a celor preluate ca urmare a acquis-ului comunitar), ci amploarea acestui tip de atitudine pe care dorim s-o eliminăm, sub imboldul valorilor la modă. Normalitatea nu trebuie judecată din perspectiva unora sau altora din patimile axiologice de moment, ci la o scară mai largă, cumva dintr-o perspectivă istorică (fără a face din Istorie un judecător). Tendința de dominație contemporană a corectitudinii politice coexistă cu multe alte stări de fapt care-o contrazic, împreună dând conturul realității. Selectarea doar a acelor situații care se potrivesc cu povestea pe care vrem s-o spunem altora, încercând să-i convingem că aceasta este realitate, face parte dintr-o abordare ideologică.