Munca pare un subiect tabu, ce tinde să alunece în sfera privată, asemenea altor preocupări individuale de natură intimă. Despre muncă se vorbește mai puțin decât despre sex, relații, familie, avere. Repertoriul public de cuvinte ce țin de domeniul muncii este destul de sărac. Puținele noțiuni utilizate sunt mai curând contextuale, prezența loc ținând deseori de conotațiilor acestora decât de ceea ce intră în sfera lor proprie.
Din perspectiva axiologiei contemporane, în sine munca nu este o valoare. Orientarea pragmatică a societății pune accentul pe rezultatele muncii, adică pe eficiență. Zona de clădire interioară a individului prin intermediul muncii a dispărut; la fel și „disciplinarea lui prin muncă”, adică prinderea cetățeanului în circuitele productive. În condițiile în care în consum sunt aruncate și lucruri care cer puțin efort productiv (ex. apa, timpul liber) iar producția este amenințată tot mai mult de spectrul automatizării, importanța producției (prin efortul indivizilor) este depășită de cea a consumului.
Societatea contemporană n-a reușit să identifice un loc al muncii în economia individului. Chiar dacă trudesc unii prin niscaiva institute de cercetare, n-au șanse să fie auziți datorită zgomotului produs de marketing.
Important tinde să fie nu cât muncește, ci cât câștigă fiecare persoană. Această deplasare de accent este de fapt o concentrare a eforturilor pe scop. Trebuie să câștige tot mai mult pentru a consuma tot mai mult. Astfel încât nivelul consumului ajunge să fie standardul realizării personale. Esențial este ca fiecare cetățean să consume. Cum ajunge fiecare la posibilitatea consumului este treaba lui.
Nimeni nu-l mai apreciază pe cel ce se străduiește, cel care tocmai prin efortul personal susținut se definește pe sine ca om aflat pe un drum propriu. A te munci să faci ceva dă seama de încercarea de a-ți afla propriul destin prin intermediul efortului; această străduință este înghesuită tot mai mult în sfera privată. Gestul de a construi ceva tinde și el să alunece într-o zonă de umbră a societății, căzând pradă mai curând întrebărilor aluzive despre „Cum a reușit să facă asta?!”. Raportul pe care o persoană îl are cu munca a dispărut treptat din caracteristicile care ne preocupă atunci când o cunoaștem. (Excepție face, poate, situația în care o angajăm.)
A te munci este fie completat, fie contrabalansat de a te descurca. Muncitorul care se descurcă este un producător eficient, deoarece alătură efortului soluțiile. Analizat în cheie contemporană, el este productiv. Faptul de a se descurca ca singură competență socială conduce la descurcăreală, care înseamnă a găsi soluțiile fără muncă.
Poate că la scăderea importanței muncii contribuie și orizontul creștin, care furnizează o conotație nefastă a muncii prin formula „muncile iadului”. În acest context cultural economul devine avar, cel care vrea mai mult este lacom, cel care își investește întreaga ființă pentru o reușită în acest plan este posedat și exemplele pot continua.
Locul muncii în societate este atât de preschimbat încât întreaga noastră ființă pare să se revolte atunci când suntem puși în fața unui efort susținut. Zărim asta prin intermediul argumentelor care ne răsar subit în minte (preluate, evident, din orizontul nostru cultural): „Este prea mult!”, „Doar n-am omorât pe nimeni!” (referire evidentă la locurile în care te muncesc alții: ocnă, lagăr etc.), „Sunt prea stresat!”, „Am nevoie de-o vacanță!” etc.
Pusă într-un orizont de sens evoluționist întrebarea privitoare la muncă ar putea furniza câteva înțelesuri. Avem codificată în gene o tendință către lene sau o orientare către efort? Orientarea către căutarea celor mai bune soluții pentru supraviețuire este un argument în favoarea preferinței pentru consumul fără efort. Doar că ea se raportează întotdeauna la context.
Noianul de oportunități oferit de economia de piață tinde să crească importanța soluțiilor ca metodă de reușită individuală. Uneori ele sunt suficiente de unele singure; însă doar uneori. Chiar dacă rare, aceste „nișe de supraviețuire” sunt îndeajuns pentru a fundamenta un ideal.
Întrebarea privitoare la modalitatea în care o persoană își câștigă existența sugerează existența unui orizont interogativ specific, în care faptul de-a fi om dă seama de străduința de a se prelua zilnic prin intermediul eforturilor proprii. Existența (mod de-a fi specific omului) se câștigă cumva. Adică presupune un set de gesturi susținute, o modalitate de acțiune la care participă întreaga ființă.
Ruptura ontologică introdusă de marketing între muncă și timpul liber datorită introducerii acestuia în circuitul consumului. S-a născut o imensă presiune socială pentru valorizarea timpului în care se consumă în defavoarea celui în care se muncește. În felul acesta munca a fost definitiv anexată consumului, subordonată cauzal, fiindu-i refuzate alte sensuri.
Sesizând pericolul acumulării prin muncă susținută, care întreprinsă timp de generații ar fi riscat nașterea unor mici capitaliști, comunismul a creat o contrapondere culturală: Stahanov. Inițial folosit ca simbol al muncii pentru statul comunist (adoptat inclusiv în România ca model oficial), Stahanov a alunecat către zona epitetelor negative în zona informală a societății.
O ruptură severă în mentalul societății românești a adus-o politizarea muncii raportat la perioada anterioară. Românii care aderaseră în societatea comunistă la ideologia țesută pe marginea muncii eroice, investindu-se în străduința personală la locul de muncă, au fost debusolați de întorsătura radicală de situație adusă de Revoluție, care le-a catalogat eforturile profesionale în zona complicității cu sistemul. Ca și cum bunul meseriaș este culpabil dacă este eficient într-un regim sau altul. Suplimentar, rezultatele tuturor eforturilor (pentru unii fiind vorba de străduința de-o viață) au fost rapid demonetizate prin intermediul viziunii de piață, care a catalogat drept neproductive, ineficiente, inutile etc. toate conglomeratele industriale ce încorporau munca a unor întregi generații. În loc să adauge ceea ce lipsea pentru a le face eficiente economic, respectiv istețimea soluțiilor, noua societate pe cale să se nască a preferat să dea curs descurcărelii individuale sau de ceată, dinamitând un întreg capital social reprezentat de disponibilitatea pentru a munci. Acest capital s-a recuperat pe sine în cea mai mare parte prin intermediul migrației, în țară rămânând mici enclave de oameni care muncesc într-o întreagă populație dedicată consumului.
