În condițiile în care suntem în mod cotidian victimele unor tendințe diverse, normalitatea constituie o formă de opresiune în raport cu fiecare dintre noi, o limitare (socială) ce ne frânge aripile libertății izvorâte din propriile porniri. Împăcarea cu această aruncare în existența socială survine doar rațional, formula „libertatea este necesitatea înțeleasă” constituind un exemplu de slogan menit a îndulci din tristețe. În normalitate ești înghesuit zilnic, sub privirile agere ale mulțimii ce se vrea societate și sub amenințarea instituțiilor ce au sarcină paza normalității. Cu cât mai multă normalitate cu atât „mai multă societate”. Însă, cum societatea românească nu se poate plânge de excese în zona normalității, am putea crede că gradul de libertate individuală în cazul nostru este mai ridicat. Partea slabă a poveștii o constituie faptul că la noi este operantă libertatea ca toană și nu libertatea ca proiect. Rămâne să stabilim în ce măsură pornirile proprii, cărora nu le suntem cauză, care mai curând ne posedă decât le avem, sunt ale noastre, adică pot fi pontate în dreptul libertății. Însă asta ține de o altă direcție a discursului…
Normalitatea înseamnă prevalența lui nomos, adică a normei. Într-un sens tare, ea ar da seama tocmai de domnia legii, fiind sinonimă cu ordinea, adică cu închegarea unei societăți (esența oricărei societății constituind-o complianța acesteia la reguli). Însă, chiar dacă trimite la o esență a socialului, normalitatea este multiplu semnificantă, putând fi invocată în egală măsură de „cei buni” și de „cei răi”.[1]
În spațiul juridic normalitatea este strâns legată de actul de a norma, de a stabili legi, adică este dependentă de raportul celor ce au aceste atribuții cu cei pe care-i reprezintă. Asta înseamnă că o întreagă dimensiune de generare și susținere a normalității îi revine politicului. Pentru a înțelege modul în care politicul se raportează la normalitate trebuie să-i vedem felul de-a fi în una din cele mai vizibile forme de manifestare politică. Esența omului politic contemporan este conturată în jurul campaniei electorale, un „spațiu-timp” în care toate coordonatele morale sunt suspendate: nu are nicio importanță promisiunile făcute, interesul național este secundar celui electoral, fiind tematizat doar în măsura în care servește primului, tot ce se spune intră la capitolul „declarații politice”, fiind lovit de impunitate, și enumerările pot continua în aceeași gamă, ele redând ruptura dintre vorbă și faptă ce constituie un semn patognomonic al politicului.
Sugestia este că o bună parte din normalitatea noastră se află în posesia unora care au un prost raport cu ea, ei fiind cei care generează cea mai puternică ruptură între exemplul personal și normele pe care le instituie ca expresie a voinței lor. Politicul instaurează astfel o „normalitatea pentru alții”, construindu-și numeroase excepții în ceea ce-l privește. El devine pe această cale unul din profitorii faptului că restul membrilor societății respectă regulile, normalitatea trecând, prin intermediul acestor raporturi nefirești instituite de putere, către o formă de autoritarism. Este un model de inegalitate socială indus tocmai de existența excepțiilor de la normalitate, adică de ivirea persoanelor cărora nu li se mai aplică o bună parte din norme. Acesta este formatul pe baza căruia s-au ivit cea mai mare parte din noii îmbogățiți în ultimii 22 de ani, norma devenind un instrument în favoarea lor.
Această formă de discontinuitate a normalității (în sensul ei tare) tinde la rându-i să capete realitate, generând „o normalitate paralelă” (excepțiile de la normă). Beneficiarii tuturor excepțiilor au devenit între timp o clasă socială[2] ce gravitează în jurul puterii, încercând să-și mențină controlul asupra ei. Acțiunile de lobby sunt unele insidioase, cel mai eficient mecanism de control constituindu-l numirea la butoanele puterii a propriilor reprezentanți (sau asimilarea în această clasă a celor care au acces la pârghiile puterii).
Anormalitatea noastră capătă, în primă instanță, chipul unui exces de prezență a politicului în viața socială, de concentrare a intereselor economice predominant în jurul lui. Ea dă seama de existența unei culturi a puterii ca excepție de la reguli, a puterii ca privilegiu social,[3] politica fiind de fapt o cale de instaurare într-un grup de privilegiați. Este o formă vizibilă de neașezare a societății în matricea democrației, pericolul căderii în variante de absolutism construite pe model latino-american[4] fiind maxim. În condițiile în care normalitatea, avându-și aplicabilitatea limitată doar la simplii cetățeni, cade la nivelul unui discurs de control și oprimare, împotriva ei se manifestă și principalele revolte individuale (cel puțin deocamdată), ivindu-se totodată forme concurente de discurs care să justifice diferitele tipuri de anomii.
[1] În fond, înscrierea în categoriile buni sau răi se face tot în funcţie de normă. Cu menţiunea însă că aici intervine o anume formă de conştientizare a posibilității de schimbare a normei, un anume relativism pus în scenă de istorie, cei răi putând deveni buni dacă ajung învingători, adică dacă ei ajung creatorii noilor norme.
[2] În sensul cavasi-marxist al termenului, putând vorbi de existența unei conștiințe de sine a acestei clase, vizibilă mai ales pe calea acțiunilor concertate pentru interesul propriu. Față de conceptul marxist, această clasă nu este caracterizată de-o ideologie specifică, coerența și consistența ei fiind generate de dorința de putere și de utilizarea puterii pentru a se institui ca excepții de la norme. Motiv pentru care interesele ei pot fi camuflate în spatele unor discuri diferite, uneori chiar contradictorii, recurgând fără jenă la teme precum: libertatea, democrația, dreptatea socială, statul de drept, România, legitimitate, reprezentare, domnia legii etc. Discursul este de fiecare dată unul de camuflare, semnificația interesului național fiind restrânsă în realitate la interesul de clasă (ori cel puțin de grup).
Singura dinamică pe care-o cunoaște această clasă este cea generată de continua reașezare la butoanele puterii a reprezentanților ei, manifestare a unor mecanisme interne de reglare și reașezare ierarhică. Teama de faptul că „ăilalți” ar putea avea mai mult (deseori potențată de spiritul de observație al persoanelor ce au drept singură atribuție cheltuirea acestor resurse) constituie un motiv suficient pentru a dori schimbarea, indiferent de riscurile pe care o astfel de sforțare le provoacă macro-sistemului.
Deși nu agreez perspectiva marxistă, consider că are câteva formule eficiente din punct de vedere explicativ (generate poate mai curând de atâtea secole de ideologizare forțată, ele fiind concepte care au generat de fapt realitatea pe care urmau s-o descopere). Din această perspectivă, pericolul principal l-aș vedea tocmai în posibilitatea ivirii unei conștiințe de clasă sau de castă (legătura cu puterea ar părea să justifice în egală măsură utilizarea celui de-al doilea concept) la nivelul politicii, ea determinând în fapt o ruptură masivă față de restul societății. Într-un astfel de context interesul de clasă, conștientizat de majoritatea membrilor ei, poate să dicteze o îndepărtare de Uniunea Europeană și regulile ei rigide, puterea reușind să aibă o libertate de acțiune mult mai mare într-un cadru mult mai lax și lipsit de control extern. Altfel spus, cum interesul puterii de-a ajunge la maximul ei potențial poate fi satisfăcut mult mai bine în afara acquis-ului comunitar, nu sunt excluse acțiunile (chiar dacă deocamdată timide) în această direcție, ele fiind un indicator elocvent al gradului de coagularea și conștientizare de sine al noii clase.
Având în vedere spectacolul politic din ultimele trei luni, Băsescu a părut mai curând actorul obligat de situație să adopte rolul de apărător al democrației (în forma sub care am descris mecanismele de funcționare ale noii clase Justiția pare a avea un rol determinant de supunere a membrilor ei la normalitate sau de instituire a excepțiilor), pe fond el fiind de fapt în dezacord cu interesele membrilor partidului care l-a susținut. Altfel spus, există o evidentă ruptură între discursul de apărător al normalității ce pare să-l fi salvat și interesele partidului care l-a sprijinit.
Cu mențiunea că în acest partid, și, în doze mai mici sau mai mari, chiar și în celelalte partide, pot exista și cazuri de „excepții de la excepție”, adică membri care să acționeze în interesul normalității. Mă aștept ca o mare presiune în acest sens să vină din partea mediului economic, ea fiind direct proporțională cu ponderea pe care o au antreprenorii care doresc cu adevărat o piață liberă. Altfel spus, cea mai importantă presiune pentru libertatea noastră (e drept, într-o variantă limitată a ei, adică sub forma libertății de consum) poate să vină acum din partea mediului economic.
[3] Amestecul dintre putere și bani tinde să fie cavasi-total, raporturile dintre cele două fiind interșanjabile. Aflat la începutul instaurării în realitățile postmodernismului politic, spațiul politic românesc este caracterizat însă de accentuarea relației politică-bani (politica devine cale de obținerea a averilor).
[4] De observat că spiritul meridional, căruia îi cădem ciclic pradă (asemenea Spaniei, Italiei, Portugaliei, Greciei), aduce cu el și ceva nostalgii după astfel de forme de reușită politică, ele furnizând așteptate modele de eroi salvatori care ar putea deveni „tătucii patriei”.
