Despre paradoxul conformismului social

Modul în care societatea comunistă a acționat asupra membrilor ei are un nume, forțele situaționale, el dând seama de o bună parte din gesturile noastre din acea perioadă. Elanul cu care unii din conaționali se grăbesc să judece greșelile acelor timpuri derivă într-o oarecare măsură dintr-o supra-individualizare, dintr-o investire a persoanei cu responsabilitatea totală, pentru confortul lor explicativ. Acuzarea naște salvarea: explicația pentru tot răul întâmplat o constituim toți cei care am căzut în mrejele sistemului, care ne-am lăsat păcăliți de ideologie și am crezut în pseudo-valorile pe care le vehicula. Dușmanul a căpătat astfel un chip. Însă chipul dat Răului este în acest caz masca cea mai la îndemână, cea care satisface urgența judecătorilor de-a găsi vinovații cei mai la îndemână, aducându-le în mod simultan argumente că ei au fost (s-au ar fi fost) niște eroi, chiar dacă lipsa conformității la acel sistem este, în cazul multora, determinată mai curând de nonconformismul față de orice sistem. Au căpătat numele de Eroi ai revoluției persoane merituoase, dar și derbedei care au același comportament indiferent de sistemul în care se află. Vinovații sunt deseori cei prinși între orientarea pro-sistemică a forțelor dispoziționale (caracterizați de supunerea față de reguli) și presiunea spre rău a forțelor situaționale. În mod curent o astfel de slăbiciune se numește conformism social și constituie ingredientul esențial  pentru funcționarea oricărei societăți; prin excepție, în cazul comunismului poartă numele de colaborare. Individul este judecat de societate cu dublă măsură, fiind culpabil pentru lipsa de viziune și curaj în a zări și apăra un sistem viitor. Ia naștere astfel un paradoxul al conformismului social: cei mai fideli susținători ai societății ajung să fie considerați colaboratori ai sistemului.