„Cum poate fi împăcată convingerea în puterea explicativă a evoluționismului cu credința?” – îmi șoptea daimonul personal în momentul în care m-a văzut cu lumânarea în mână în noaptea de Înviere (mirat, probabil, de faptul că mă văzuse cu o săptămână înainte și la catolici).
În sensul absolut, adică acela care asociază comportamentele rituale cu credința, cele două nu pot fi împăcate. Chiar dacă evoluționismul este o teorie științifică iar teoriile științifice au un cu totul alt statut decât credințele religioase, există o zonă de contradicție vizibilă ce fundamentează această neîmpăcare.
Există însă un alt plan în care cele două pot conviețui: planul toleranței și al înțelegerii culturale. Aici găsesc de fiecare dată un spațiu generos al împăcării, ce-mi permite (ba deseori chiar îmi solicită) inclusiv participarea la unele comportamente rituale. Toleranța aduce o formă de respect față de valorile celui diferit de mine (cel puțin atâta timp cât nu le negă în mod violent pe ale mele.) Încercarea de-a înțelege merge mult mai departe, tentând căutarea rolului social al credinței.
Tema planului în care poate fi împăcată religia cu evoluționismul este o preocupare mai veche. Într-un puseu de exacerbare a orgoliului personal (a se vedea articolul Relația dintre societate și religie dintr-o perspectivă evoluționistă; „pariul evoluționist al religiei”) am avansat chiar și o soluție.
Cred că reușita esențială a religiei (în principiu a oricărei religii; însă aici este vorba despre creștinism) este de natură morală, ea generând posibilitatea unui spațiu al coexistenței sociale. Reușita morală este cel mai important context de înțelegere a Divinității. Chiar dacă noi l-am fi inventat pe Dumnezeu (credincioșii tolerează mai bine această idee prin raportarea la alte credințe decât a lor), faptul că El fundamentează soluții sociale ideale este suficient pentru a putea vorbi de existența Sa. Acesta ar putea fi unul din sensurile idei: „L-am aflat pe Dumnezeu!”. Dacă alegem să dăm numele Divinitate combinației dintre intuiția necunoscutului ce ne înconjoară și speranța într-un mai bine, iar această alegere ne mută într-o zonă a profețiilor auto-împlinite atunci suntem pe drumul cel bun.
Din perspectivă evoluționistă cred că religia este o (macro)strategie de supraviețuire. Una deosebit de eficientă, cel puțin raportat la trecut.
Oarecum tangențial, merită remarcat că știința are o structură similară. Deoarece cunoașterea științifică are o dependență semnificativă de timpul istoric, tăria științei nu este dată de adevărurile de moment ale diferitelor teorii: istoria științei oferă deseori tabloul înlocuirii unor teorii științifice (considerate adevărate în epoca lor) de alte teorii științifice. Sensul tare al științei este situat în zona reușitelor pragmatice, vizibile în spațiul tehnologiei. În măsura în care se întâmplă acest lucru, știința este (la rândul ei) o (macro)strategie de supraviețuire.
Asumând riscul inadecvării raportat la moment (Sărbătorile Pascale), cred că merită evidențiate și niscaiva limite ale (macro)strategiei de supraviețuire numită religie. Este evident că în această perioadă avem un puternic motiv de neliniște ce-și are sursa în interiorul creștinătății: faptul că niște creștini[1] ajung să ucidă alți oameni[2]. În pline Sărbători Pascale acesta este un puternic motiv de angoasă, deoarece ne sugerează niscaiva limite pragmatice ale creștinismului. Nu știu dacă atribuind responsabilitatea diferitelor chipuri ale diavolului („diavolul comunist”, „diavolul unei dictaturi naționaliste” etc.) sau zugrăvind în alt mod chipurile acestor creștini (ex.: „orci”) ne ajută sau ne împiedică accesul la adevărata natură a problemei. Recursul la afirmația acele persoane nu sunt adevărați creștini este o eroare logică informală numită apelul la puritate, (cunoscută cel mai adesea ca eroarea logică informală nici un scoțian adevărat).
Mai mult decât atât, ar trebui să observăm că există o probabilitate semnificativă ca expresia „niște creștini ajung să ucidă alți oameni” să fie aplicabilă tuturor Sărbătorilor Pascale. De fapt, aceasta nu este doar problema creștinismului: ar putea să constatăm că o expresie de tipul „niște oameni ce aparțin uneia sau alteia dintre religiile acestei lumi ajung să ucidă alți oameni” are o mare probabilitate să fie aplicabilă tuturor sărbătorilor religioase din toate religiile.
Din perspectiva încercării mele de a împăca evoluționismul cu religia apelând la înțelegerea religiei ca (macro)strategie de supraviețuire, bazată pe eficiența ei practică în spectrul social, cele prezentate anterior evidențiază limitele pragmatice ale tuturor religiilor. Da, există limite ale eficienței pragmatice ale religiei! Ar trebui însă să recurgem la o abordare pragmatică a problemei, constatând că aceste limite devin vizibile prin raportare la idealul unei păci universale. Ceea ce ar deschide și alte posibilități de interpretare, cum ar fi formularea „prea înaltă” a idealurilor. Mai adecvată îmi pare însă necesitatea înțelegerii naturii idealurilor: ele au rostul de-a ne orienta comportamentele, fiind zone către care tindem; ratarea atingerii lor nu le anulează caracterul de valori. Suplimentar, s-ar putea ca tocmai aceste idealuri să ne salveze de un război continuu. Poate că atunci când judecăm eficiența pragmatică a religiei avem nevoie să recurgem la „argumentul istoriei contrafactuale”, încercând să ne imaginăm cum ar arăta societatea în absența acestor idealuri religioase, reactualizate periodic în conștiința cetățenilor prin intermediul sărbătorilor. Astfel s-ar putea ivi una din semnificațiile sociale ale salutului pascal (adică ale acestui schimb de credințe/dorințe/simboluri ale co-apartenenței/respect al valorilor celuilalt):
„- Hristos a Înviat!
– Adevărat a înviat!”
__________________________________________________________________
[1] Știm toți că este vorba de soldații ruși. Încerc însă să nu-i identific expres pentru a evita ieșirea din planul discursului pe tema religiei și alunecarea în cel al propagandei militare. În plan laic este de notorietate faptul că soldații ruși au invadat Ucraina, că acțiunea lor constituie cauza esențială a uciderilor, că ei au ajuns să ucidă și civili. Din perspectivă creștină însă îndemnul religios la ucidere, fie și pentru a-ți apăra patria, suportă unele discuții. Suplimentar, există două perspective adiționale ce necesită niscaiva meditații în orizontul discursului creștin: (1) bănuiesc că o parte dintre soldații ruși se află în Ucraina la ordin, nefiind alegerea lor, această situație nuanțând problema responsabilității (le-am putem gândi libertatea într-un context de tip sartrian, definindu-i una dintre limite prin libertatea alegerii sinuciderii ca alternativă; însă asta o astfel de abordare ne-ar situa în afara valorilor creștine); (2) fiind cunoscut faptul că un context de tipul războiului oferă un set de posibilități adiționale răului din noi, crescându-i probabilitatea, ne putem imagina că există riscul ca unii dintre cei care-și apără țara să alunece în zona unor comportamente aflate la mare distanță de perceptele creștine.
Fiind o religie a păcii, creștinismul se dovedește insuficient de adecvat pentru a oferi repere etice clare în timp de război. În discuție este o limitare paradoxală, ineficiența sa practică raportat la contextul războiului fiind compensată de refugiul și impactul pe care-l oferă idealurile sale.
[2] Evit formularea „să ucidă alți creștini” pentru a nu crea o justificare implicită a unui astfel de comportament față de persoanele ce asumă alte convingeri religioase sau nici o religie.
