Marea problemă a teoriei situaționale o constituie atacul pe care-l dă asupra teoriilor ce susțin personalitatea, importanța caracterului etc. Este o trecere de la modelul individualist la unul mai curând colectivist (sau comunitar), ea afirmând importanța și responsabilitatea colectivului în modularea comportamentului persoanei în anumite circumstanțe limită. Riscul pe care-l prezintă este legat de gradul de disoluție morală pe care poate să-l aducă cu sine[1], de accentul pe care-l pune pe responsabilitatea impersonală, socială, efectul constituindu-l deseori culpabilizarea întregii societăți. Or, încă nu s-a construit o morală care să poată opera în acești termeni[2] și să poată condamna societăți.[3]
Sesizarea forțelor situaționale care au acționat într-o circumstanță este ocultată de reflexul de-a căuta vinovați. Este vorba de a căuta vinovați persoane și nu sisteme, deoarece persoanele sunt mai ușor de individualizat și pedepsit decât sistemele. Constatăm astfel că în dimensiunea morală sau legală a unei situații sunt prezente forme de simplificare ce țin mai curând de demonstrarea funcționării unui mecanism (având un rol cvasi-ideologic) decât de justețea unei pedepse. Este unul dintre motivele pentru care pedepsele continuă și amplifică Răul, în loc de a-l dilua. Suplimentar, pedeapsa în societatea contemporană constă în a pune toate relele sociale (mai curând ceea ce se consideră a fi rău social) în același spațiu, efectul fiind mai curând acela de contaminare decât de purificare.
[1] Gândesc însă morala mai curând din perspectiva caracterului ei ideal, sub forma unui model de atins și criteriu de comportament social în mod simultan.
[2] Un astfel de model a fost însă experimentat în cazul Germaniei, având un acuzator perpetuu: poporul evreu.
[3] Chiar dacă revoluția tinde să treacă drept o formă de judecată.
