Psihologia socială ține să ne arate că fără opoziție orice majoritate tinde să adopte decizii superficiale. Este un motiv suficient să ne străduim a-i place și pe cei care nu sunt de acord cu noi (în mod argumentat).
Ne alegem sensul propriei existențe selectând contextul semantic în care înțelegem să ne-o desfășurăm, instanțele responsabile cu definițiile situațiilor prin care trecem și semnificația pe care-o dăm realității.
Educația reprezintă imensul efort al societății pentru a-și integra noii membri, știind că îngurgitarea unor „materiale” neșlefuite riscă să-i afecteze structura.
Rolul facultății se reduce, în cea mai mare parte a cazurilor, la orientarea tinerilor către un anumit domeniu al științei. În actualul context informatic s-ar putea să fie însă îndeajuns; cu condiția ca măcar aceasta să fie făcută cu temei.
Se caută un nou echilibru între rațiune și zona afectivă. De fapt, se caută alte concepte care să depășească această nefericită dihotomie, lansată de grecii antici odată cu distincția dintre apolinic și dionisiac.
Acțiunea pentru îmbunătățirea deciziilor oamenilor ar putea fi unul din cele mai importante gesturi umanitare. Se ivește însă o întrebare: Ar fi lumea mai bună fără imensa doză de iraționalitate cu care este în concubinaj?
Una din formele de suspendare a rațiunii o reprezintă încărcarea afectivă a unei idei. Din acel moment propriul discurs este prins în a găsi argumente raționale în sprijinul a ceea ce a primit de fapt o consacrare afectivă.
Defectele dușmanilor noștri tind să devină rele supreme în sistemul nostru de valori.
