A simți înseamnă a gândi, fără a semnifica întru totul asta. Acesta este un fals paradox, născut din folosirea concomitentă și ambiguă a celor două sensuri fundamentale pentru a simți:
a) A simți ca desemnare a funcției noastre senzoriale, dependentă de modul de-a fi al organelor noastre de simț și de forma în care datele oferite de ele sunt integrate.
b) A simți ca indicare a dimensiunii noastre afective, ce include dispunerea afectivă față de gânduri, idei, concepte, lume, orientându-le axiologic.
Abia cea de-a doua formă deschide posibilitatea evaluării gradului de îndreptățire a formulei a simți = a gândi. Însă și în acest caz sunt necesare câteva precizări:
a) Nu poate fi vorba de-o echivalență între cele două; a gândi ≠ a simți. Pot admite că acest sens al lui a simți se înscrie într-o dimensiune a lui a gândi, fără însă ca faptul de-a gândi să poată fi redus la a simți.
b) Acest sens pentru a simți presupune gândirea într-o anume formă a ei, respectiv „gândirea ordonată”,[1] valorizarea unor idei. Adică, presupune existența unei „axiologii personale”[2] ca mod de organizare a diverselor potențialități afective raportat la gânduri.
Trebuie să-l smulgem pe a simți din zona de idealizare în care a alunecat parțial. Dinspre el ne vin presiunile axiologice, ordonarea conceptelor în funcție de ego, orientarea lumii din perspectiva interesului personal.
În accepțiunea contemporană a simți dă seama de o modalitate de interpretare rațională a emoțiilor sub forma sentimentelor. Sentimentele sunt formule culturale de interpretare a lumii și de raportare la sine. Ele se ivesc printr-un proces de „contaminare” culturală, ivit în umbra nevoii noastre de sens.
Intuiția este o scurtătură a conștiinței prin mijlocul proceselor gândirii, respectându-i însă metodele. Ea poate avea „cărăuși emoționali”, adică poate parcurge paternuri afective în găsirea soluției. Însă intuiția depinde de fiecare dată de-o anumită orientare a conștiinței, de dispunerea în orizontul faptului-de-a-fi-întrebător, de presiunea pe care-o exercită nevoia unor sensuri. Poate că intuiția are deopotrivă o existență rațională și afectivă, fiind una expresiile unei cooperări căzută în uitare datorită preferinței noastre pentru situările opozitive, pentru un anumit tipar conflictual de natură ideologică.
Cum discuția noastră sa așezat cumva pe zona unei dezbateri ce privește raporturile dintre comunitate și formulele supra-comunitare (stat, civilizație occidentală, globalizare etc.) este posibil ca sentimentele să fie mult mai aproape de comunitate, ivindu-se în contextul modalităților acesteia de interpretare. Dacă mizăm pe o pondere semnificativă a formelor mentale comunitare în nașterea sentimentelor și dacă le opunem pe acestea „formelor raționale de organizare”,[3] adică organizărilor supra-comunitare, atunci discursul despre a simți ca o modalitate aparte de raportare la lume, mult mai apropiată de „Acasă”, este în bună măsură întemeiat, el rostind de fapt posibilitatea unei forme particulare de a gândi. Sugerez astfel că în „interiorul Rațiunii” sunt totuși posibile chipuri ale lui a gândi, modulate de raportări afective specifice unei comunități. Ceea ce deschide posibilitatea unei analize a lui a gândi din perspectiva unui mod anume de a simți, adică prin intermediul unei orientări afective comunitare.
Discuția poate fi redusă la raportul dintre particular și universal atât în ceea ce privește gândirea cât și în privința afectivității, diferența de raportare la ele fiind una de pondere. Rațiunea are un caracter universal, singurele particularizări ce pot fi admise fiind cele donate de diferitele ei orientări. Logica este prin excelență simbolul universalității rațiunii. În plan cotidian Rațiunea este mai curând o tendință, decât o realitate ce guvernează toate aspectele vieții sociale. În același timp și afectivitatea este inserată pe un substrat universal, aprioric, constituit de transcendentalitatea emoțiilor omenești, de fundamentul emoțional comun pe care-l avem prin însuși faptul că suntem oameni.[4] Ceea ce indică situarea noastră „în drumul dintre două universalii”, pe „traseul” ce pornește dinspre emoții și tinde către Rațiune. Existența persoanei este o formă de constituire a particulariilor, un chip pe care-l iau universaliile într-un anume context generat de spațiu, timp și societate, adică într-un context cultural. În această formulă simplificată putem vorbi de o preferință față de unul din universali ca alegere existențială.[5]
Evident, este o formulă reducționistă, cu rol mai curând didactic, dezvăluind un traseu explicativ. Variabilitatea structurii aparatului emoțional în cazul diferiților indivizi indică suficiente dificultăți ale încercării de a descrie emoția drept un universal, adică ridică problema unei forțări conceptuale. Din perspectiva raportului dintre emoții și rațiune situația ar putea fi parțial echilibrată prin intermediul variabilității structurilor cerebrale, care constituie fundamentul „dezvoltării rațiunii” la nivel individual. Ambele situații arată că persoana nu poate redusă la o ecuație de genul emoție + rațiune + context datorită corpului, care este un determinant esențial al persoanei, izvor de orientări particulare.
Observăm că în discuție sunt trei concepte: a gândi, a simți și rațiunea. Deși pare legitim să discutăm despre o suprapunere între a gândi și a raționa, de sinonimia lor, totuși tind să consider pe a gândi ca un termen mediu între rațiune și a simți. O astfel de abordare nu legitimează egalitatea dintre a gândi și a simți, însă se apropie foarte mult de ea.
Așadar, în măsura în care a simți dă seama de o preferință pentru afectivitate ca proces reglator al gândirii, în dauna raționalității, și se referă la modalități anume de organizare a afectivității, sentimentele fiind, modalități de structurarea a afectivității conform modelelor culturale specifice unei comunități, discursul pe tema egalității dintre a gândi și a simți are sens.[6] El își pierde legitimitatea în momentul în care încercăm să organizăm întreaga zonă a umanului în două categorii distincte, gândirea și simțirea, fiecare dând seama de domeniul său de existență, domenii separat irevocabil între ele.
Discursul despre importanța lui a simți și rolul său în existența gândirii este unul de interval, fiind necesară precizarea limitelor în care o astfel de abordare este legitimă. El nu poate fundamenta decizii politice, spre exemplu, datorită gradului ridicat de indeterminare al lui a simți.[7] În momentul în care încercăm să-l absolutizăm, făcând din el fundamentul unei axiologii, am ieșit din cadrele umanității.
[1] Ca ierarhie a unui gen de gânduri.
[2] Nu este posibilă o „axiologie personală” în sensul tare al termenilor deoarece valorizarea ține de comunitate, fiind o dimensiune a faptului-de-a-fi-împreună.
[3] Prin „forme raționale de organizare” înțeleg construcțiile instituționale specifice modernității: statul și formele de organizare supra-statale. Însă și această definire este problematică, având un grad de forțare conceptuală. Statul național, ivit în modernitate sub influența directă a iluminismului și protestantismului, este foarte apropiat de construcția comunitară. Este suficient să ne observăm setul de sentimente naționale (uneori chiar naționaliste) pentru a accepta doza de implicare afectivă într-o astfel de construcție instituțională bazată pe comunitatea lingvistică și teritorială. Evident, în această speță a afectivității noastre este vorba de o generare a afectelor pe cale rațională, de aderarea noastră la propuneri culturale care dau sens anumitor orientări afective. Dintr-o altă direcție, putem observa că formulele supra-statale nu sunt totuși născute în modernitate, ele având un caracter de permanență istorică. Regatele și imperiile ca forme de organizare politică arată că odată cu „intrarea în istorie” ia naștere și această orientare supra-comunitară ca formă de organizare socială. Motiv pentru care opoziția comunitate – forme de organizare supra-comunitară se susține mai curând prin intermediul alteia, respectiv a diferenței dintre socializare și putere (comunitatea fiind o formă „naturală” de socializare, iar formulele supra-comunitare constituind chipuri ale puterii în plan social). „Naturalețea comunității” justifică atunci discursul despre un mod aparte de raportare la lume prin intermediul sentimentelor, situat în vecinătatea lui „Acasă”, deschizând posibilitatea unui temei al discursului despre a simți ca o formă anume de a gândi.
[4] Un exemplu elocvent îl constituie cercetările desfășurate de Paul Ekman pe tema emoțiilor și relațiilor acestora cu expresiile faciale, care demonstrează universalitatea emoțiilor și a unora din formele de exprimare a acestora.
[5] A acorda o valoare mai mare fie afectivității fie rațiunii dă seama de-o astfel de alegere.
[6] Cu mențiunea că un astfel de discurs este valabil doar într-un univers de discurs specific, neputând fi translat într-un context discursiv diferit.
[7] Nu poți convinge pe cineva spunând „Așa simt eu!”. Altfel spus, intervine o serioasă piedică în calea comunicării și înțelegerii reciproce.
Notă: Acest articol este un răspuns la articolul Mă simt căutat. A gândi = a simți. De Caton Musceleanu
(Imagine preluată de pe http://buddhistbugs.blogspot.ro/2012/10/heart-vs-mind.html)
Daca pot , si nu vad de ce nu as putea , sa ma raportez obiectiv la ce mai sus enuntate – gasesc ca piatra de incercare ( sau cheia de bolta ) ar fi de cautat in ” faptul-de-a-nu-fi-impreuna ” , capabil sa (re)valorifice intregul .