Despre sânga și dreapta

Mi-a atras atenția o idee interesantă a lui H. R. Patapievici: anularea tradiției justifică posibilitatea redistribuirii egalitare (dreptatea redistributivă)[1]. Aș spune mai curând că renunțarea la tradiție, specifică modernității, a deschis posibilitatea redistribuirii egalitare, deoarece atacul tradiției dat de către modernitate a vizat în primul rând o altă formă de acces la proprietate, ba chiar modificarea radicală a modului de a gândi proprietatea, respectiv sub forma capitalului. Altfel spus, renunțarea la tradiție a însemnat în primă instanță o formă de deposedare (deposedarea sistemului monarhic de controlul tuturor proprietăților), dublată de o punere în circulație a tuturor bunurilor, fiind pusă în scenă de liberalism.

Sugerez astfel că violentarea tradiției, una din caracteristicile esențiale ale modernității, este de sorginte liberală, liberalismul deschizând calea contestării ordinii existente și întemeierii altora. Odată cu acest gest este deschisă posibilitatea oricărei contestări și gândirii altor moduri de organizare a societății.

Semnificativ mi se pare și faptul că modelul democratic avut în vedere la debutul modernității era unul centrat pe votul censitar, el evidențiind caracteristica esențială a noii ordini (adică a modernității), respectiv legătura strânsă dintre putere și bani (în termeni marxiști: legătura dintre putere și capital), acesta fiind de fapt o paradigmă din care nici măcar postmodernitatea nu a putut ieși. Extinderea dreptului de vot, respectiv implementarea modelului actual al votului universal, este mai curând rodul acțiunilor stângii, stânga definindu-și una din componentele tari ale identității în chiar acest proces de „extindere a democrației”.

De remarcat însă că această acțiune a stângii se desfășoară tot în cadrul discursului specific modernității, respectiv al relației economie – putere, prin legitimarea altei componente: forțele de producție. Astfel că extinderea dreptului de vot a avut ca motor legitimarea economică unui nou segment de populație ca parte a discursului modernității. Odată cu acest gest se ivește balansul între capital și forțele de producție, respectiv disputa pentru întâietatea (de fapt, pentru exclusivitate) fie a capitalului (caracteristică dreptei), fie a forțelor de producție (caracteristică stângii). Fiecare dintre cele două, capitalul și forțele de producție, legitimează diferite sisteme politice: prevalența capitalului generează democrația capitalistă, sau sistemul democratic centrat pe economia de piață, în timp ce prevalența forțelor de producție generează modelul „democratic” comunist (democrația originală), centrat pe politizarea unei componente economice, muncitorii (formula „clasa muncitoare” redând această dimensiune politică).

Renunțarea la tradiție ține astfel de o decizie politică, ce vrea să întemeieze un alt raport cu lucrurile. Ideile stângii vin în prelungirea celor ale modernității (cumva și în afara modernității; sau într-o dimensiune particulară a ei), deci ale liberalismului, lansând o altfel de fundamentare pentru a avea, diferită cumva de proprietate; o formă de proprietate centrată pe posesie și pe lansarea unor izvoare egalitare ale dreptului la posesie. O anumită dimensiune a stângii (în genere sindicalismul) mediază excesele dreptei, ținând de o dimensiune a normalității. Discursul stângii, transformat în ideologie, fundamentează într-un mod mai radical ideea de egalitate. Paradoxal, acest tip de discurs se întâlnește pe alocuri cu ideile liberalismului american, mai ales în ceea ce privește egalitatea de șanse. Diferențele sunt date de modalitățile diferite de abordare: liberalismul vizează o egalitate de șanse, ce ia ca date inegalitățile (generate de naștere, moștenire etc.), în timp ce stânga încearcă să impună o egalitate cvasi-totală, a alunecând uneori către egalizare. Cred că marea problemă a stângii o constituie riscul mediei, respectiv faptul că impune un nivel de egalizare mediocru, ce devine nestimulativ chiar și pentru cei pe care-i favorizează.