Dorința de a scrie și suferințele provocate de absența acestui gest existențial, care se dezvoltă în mine în scurtele momente de smulgere din cotidianitate, mă pun în fața unei alegeri: fie este chipul pe care-l ia o dorință acută de afirmare, fie există o altă dimensiune a sine-lui care-și are sălașul în mine și cumva în afara mea (raportat la sensul cotidian pe care-l am asupra propriului eu). Motiv pentru care sunt nevoit să mă redefinesc continuu, încercând să înglobez în granițele existenței personale și această dimensiune paralelă eului cotidian, adică să conviețuiesc cu efectele metafizicii asupra constituirii eului.
Orice carte este și o formă de expunere a limitelor personale. Din momentul scrierii și publicării ei autorul nu mai poate cocheta cu vagul unor promisiuni nedefinite care i-ar marca existența, fiind nevoit să se asume pe sine așa cum îl re-prezintă ceea ce a scris.
Cititorilor și autorilor: partea uitată a poveștii numită carte este că scrisul nu înseamnă doar gestul de-a scrie, ci și actul reflexiv care-l legitimează. De calitatea și intensitatea reflexiei depinde locul pe care-l ocupă orice carte în ierarhia gesturilor spirituale ale umanității.
