Partea neplăcută a narațiunii numită umanitate ține de faptul că fiecare gest făcut de oricare dintre oameni se înscrie în limitele umanului, dând seama de unul din modurile de-a fi ce-i sunt posibile. Într-un exercițiu laic de sinceritate demonizarea nu ajută, de fiecare dată fiind vorba de o formă a umanului de-a fi, pusă în scenă de contexte speciale. Esența moralei este de a ne ține departe tocmai de acele posibilități ale noastre ce țin de zona Răului. Trist este că ea se aplică doar indivizilor, pentru societăți singura formă de judecată fiind cea a Istoriei.
Faptul de-a fi diferit se poate transforma destul de repede din sursă de bucurie în fața diversității (situația este relativ rară) în criteriu de diferențiere, ca început al procesului de dezumanizare a alterității, ce creează iluzia unui plus de umanitate și identitate pentru cei care-o instituie.
Primul pas către dezumanizare îl constituie abordarea intelectuală a Celuilalt, dincolo de orice relație emoțională; teoretizarea lui ne înlesnește terorizarea sa.
