Despre universitate și piața muncii

Mi-a atras atenția interesantul articol al lui Norbert Petrovici Universitatea burgheză văzută prin lentila ideologiei angajabilității (publicat în CRITICATAC) și comentariile pe marginea lui. Cum am o sensibilitate aparte față de problema definirii rostului universității și al universitarilor, tentez aici o contribuție personală la dezbaterea pe această temă

Universitatea are la origini o orientare elitistă. Formatată pe modelul burghez (preiau momentan conceptul marxist), ea nu trebuia să producă  în primul rând intelectualii eficienți, ci elitele intelectuale.[1] Altfel spus, ea contribuie la conturarea unei ierarhii în rândul pasionaților de cunoaștere, a unei „nobilimi intelectuale” menită să facă parte din vârful așezării sociale. Universitatea este în primul rând un criteriu de diferențiere, de legitimare, venit să înlocuiască ceea ce-a fost eliminat odată cu modernitatea: noblețea moștenită. Universitatea păstrează ceva din spiritul calvinist, fiind o formă de confirmare aici a faptului de-a fi ales, a mântuirii personale (forțez această comparație).

Existența universităților este legată de transformarea cunoașterii în criteriu public[2] de diferențiere, de legătura dintre cunoaștere și putere pe care modernitatea o pune în scenă, de legitimarea puterii prin intermediul cunoașterii (via Iluminism). Universitățile și-au conturat menirea inițială în zona instituționalizării cunoașterii și a unei anume forme de control asupra cunoașterii corecte, adică a Adevărului. Legitimitatea universității, a universitarilor și a absolvenților este bazată pe această relație specială (pe care au pretenția că o întrețin) cu Adevărul. Ea îndreptățește pe toți cei care au trecut prin această formă de inițiere la a deține funcții în stat, adică în aparatul de control al dreptății; sunt tentat să spun „și al egalității!”; însă idealul egalității este unul târziu, născut mai curând ca formă de luptă împotriva unei diferențieri sociale (adică inegalități) la care universitățile au contribuit din plin.

 Încercările de a lărgi accesul la formarea universitară dau seama de aspirația (egalitară) către atenuarea rolului universității în producerea ierarhiilor (de fapt, în menținerea unei anumite ierarhii), universitățile publice constituind modelul prin excelență al acestei mișcări. Însă, chiar și egalitatea accesului public la formarea universitară menține (și întreține) un sistem ierarhic, orgoliul (identitar al) absolvenților fiind suficient în acest sens.

Un altă încercare de demantelare a rolului universității ca producătoare de ierarhii sociale pare s-o constituie învățământul universitar de masă, introdus pentru a satisface nevoile pieții muncii de mână de lucru din ce în ce mai calificată, el dând seama de această conexiune dintre universitate și piața muncii. Însă chiar și în acest caz lucrurile sunt mai complicate. Argumentul slab l-ar constitui faptul că învățământul de masă pare să satisfacă mai curând alte scopuri, unul din cel mai importante fiind cel de-a ține ocupată o forță de muncă ce oricum nu și-ar putea găsi de lucru (aș adăuga și faptul că învățământul de masă dă de lucru, în mod simultan, universitarilor). Argumentul tare în sensul menținerii rolului universității de producătoare de ierarhii sociale îl regăsim în replierea pe verticală, respectiv în scăderea demnității primului ciclu și creșterea consecutivă a importanței celor următoare, adică a studiilor de master, doctorat, post-doctorat. Astfel că lărgirea accesului la primul ciclu formativ este dublată de o îngustare proporțională a posibilităților de intrare în ciclurile de formare următoare.

Universitățile sunt și la ora actuală principalii producători de diferențiere socială. Nici măcar ierarhizările în funcție de bani nu reușesc să atingă același nivel. Idealul elitei îl constituie coexistența a trei elemente: formarea universitară (cât mai înaltă), banii și puterea politică. Gradul ridicat de anarhie al societății românești a făcut vizibil acest ideal contemporan, politicienii români constituind cel mai bun studiu de caz prin cumulul de averi, putere politică și doctorate/funcții universitare. Faptul că au „ars etapele”, în multe dintre cazuri unele din atribute (uneori chiar toate) fiind obținute ilegal, nu scade din puterea acestui exemplu al modului în care universitatea contribuie la nașterea și menținerea ierarhiilor în societate, dorința politicienilor de diplome evidențiind rolul pe care acestea îl au în legitimarea puterii și a unei forme de noblețe.[3]

În momentul în care ne lipim de conceptul universității orientate către piața muncii alegem M.I.T.-ul și uităm Stanford-ul.

Universitatea orientată către piața muncii este un concept ratat încă de la formularea lui, deoarece subiecții unei astfel de orientări pot fi doar unele facultăți, rămânând în afara acestor posibilități o serie întreagă de domenii universitare. Pretenția originară (și niciodată uitată) a universității este cea de universalitate. Or, a face din piața muncii principalul criteriu de evaluare a unei universități înseamnă a reduce toate valorile la cele de producție și schimb, la economic. Indiscutabil, perspectiva are gradul ei de coerență cu viziunea pragmatistă și exprimă o bună parte a spiritului contemporan. Dar ea ratează poate cel mai important domeniu al vieții sociale la care Universitatea este chemată să contribuie: cultura. Eficiența dimensiunii culturale (și de civilizație) a universității poate fi zărită în social.

Un astfel de discurs ascunde însă și el o slăbiciune: riscă să legitimeze numeroasele pseudo-universități, generând falsa senzație că absența generării competențelor pe piața muncii poate fi totuși încadrată în zona producției culturale. Definiția elitistă a universității anulează însă o astfel de perspectivă: una din condițiile obligatorii pentru orice universitate o constituie capacitatea ei de-a institui ierarhii. Or, fabricanții de diplome ratează indiscutabil îndeplinirea acestui criteriu, lipsa ierarhiilor fiind principala deficiență a sistemului universitar românesc.