„Dragii noștri, aflați despre noi…”

Am văzut (din întâmplare) documentarul „Dragii noștri, aflați despre noi ..” realizat de Ana Preda. („Ceea ce vă recomand și dvs.!”).

Mi-a captat atenția realismul prezentării vieții cotidiene din acea epocă; o redare eliberată atât de discursul ideologic specific acelor timpuri cât și de (prea)dizolvanta critică post-comunistă. Din punct de vedere estetic documentarul mi-a prilejuit o scurtă reîntoarcere în timp.

Curățarea imaginilor de chingile ideologice ale epocii constituie prima surpriză pentru cei care am trăit, mai mult sau mai puțin, în acea perioadă. Prezentarea lor fără interpretările ideologice specifice perioadei post-comuniste este a doua surpriză.

Un interesant efect estetic este generat de discreta disjuncție dintre stratul discursiv, bazat pe lecturile unor scrisori din acea epocă, și cel al imaginilor care evoluează cumva diferit. O diferență ce generează un spațiu al libertății și forțează o căutare a locului de întâlnire dintre ele, identificarea unor semnificații specifice.

Eliberare de politic a reușit să redea normalitatea acelei perioade. Deși omniprezent, putem sesiza că discursul politic era tratat cel mai adesea cu indiferență în viața cotidiană. Documentarul ne prezintă oameni reali, cu griji cotidiene și idealuri așezate în umbra unor valori ce par acum atenuate (cum ar fi faptul că a munci, ca valoare, făcea parte din existența cotidiană; alături de a te descurca). Multiplele handicapuri generate de acea epocă (raportat la interesele și valorile noilor epoci[1]) sunt discret atenuate de această intrare în existența cotidiană caracteristică perioadei.

Prin intermediul încercării de prezentare a epocii Ana Preda reușește să salveze imaginea acelor timpuri din fața reinterpretărilor de orice fel, lăsând deschisă posibilitatea spectatorului de-a accede la o înțelegere proprie, eliberată de șabloanele ideologice ale trecutului sau ale prezentului.

Documentarul este centrat pe prezentarea vieții cotidiene în perioada comunistă, ideea dominantă fiind chipul normalității acelor timpuri. El facilitează accesul la trecutul privit din perspectiva specifică lui, protejat de re(de)valorizarile prezentului

Nu este o încercare de a spune că era mai rău sau că era mai bine, ci doar că era. Aș putea spune că miza documentarului o  constituie lăsarea să fie a acelei epoci (pentru a prelua o modalitate de-a raportate la ființă propusă de M. Heidegger). Sugerez că până acum acea epocă nu a fost lăsată să să fie așa cum era ea, fie din cauza nostalgiilor, fie din cauza reinterpretărilor ideologice. Este drept că acesta este efectul constant al interpretărilor istorice cu tentă ideologică/efectuate din perspectiva valorilor prezentului. Acest efect este însă atipic acolo unde mai există o bună parte din păstrătorii-adeveritori ai sensurilor specifice unei epoci.

Dintr-o perspectivă generală, a spune că era bine în acea perioadă cred că este greșit. Însă, la fel de greșit este a nega modul în care au trăit oamenii în acea epocă sau a arunca în uitare forțată acele tipuri, ca respingere a îndreptățirii existențiale. În discuție este legitimitatea existenței oamenilor care am trăit în acele perioade, bazată pe scoatere din conul de umbră creat de negările generalizatoare ale epocii ce i-a urmat.

Documentarul încearcă să ofere o perspectivă neutră și anti-reducționistă, diferită de judecățile anihilatoare specifice ultimelor decenii, deschizând posibilitatea unei înțelegeri mai adecvate. Suplimentar, momentul unei reașezări a perspectivelor pe care le avem asupra acelei epoci pare să fie unul adecvat.

Contextul actual al multiplelor crize face relevante unele dintre nostalgii, determinându-ne să reflectăm la alternativele pe care le-am ratat. Există situații în cazul cărora nu ne este clar dacă am ales cel mai bine. Spre exemplu, începem să ne întrebăm dacă nu am fi avut un nivel mai mare de reziliență acum dacă conservam mai mult din autonomia energetică specifică acelei perioade și continuam dezvoltarea în această direcție. În contextul crizelor actuale îndreptățirea unora dintre politicile post-comuniste începe să se atenueze, redeschizând discuții pe care le credeam anihilate de judecățile neo-liberale.

Cumva îmi pare demn de atenție faptul că în această perioadă îngropăm oameni ce au muncit anterior mai mult decât noi fără a le recunoaște eforturile (și, în unele cazuri, sacrificiile) depuse pentru ceea ce în acele timpuri era perceput drept interesul colectiv. Chiar dacă o bună parte din munca lor a fost determinată de ineficiența economică specifică acelui sistem, rămâne un supliment de efort util raportat la epoca prezentă. Este suficient să comparăm rezultatele din perspectiva unora dintre formele de obiectivare socială a rezultatelor muncii pentru a zări că perioada post- nu a strălucit la acest capitol.

S-ar putea ca unele dintre relele prezente să fie cauzate de greșita poziționare față de unele chipuri ale trecutului. În condițiile în care raportările oficiale la acea epocă au fost dominate de judecățile negative generalizatoare, am îngropat unele strategii existențiale a căror continuare s-ar putea dovedi utilă și, mai ales, am negat îndreptățirea existențială a acelei perioade.

A fost mai bine în acea perioadă? În mod categoric nu, judecata cuprinzând atât perspectivă globală cât și marea majoritate a aspectelor particulare. Negarea lasă însă loc revalorizării unora dintre strategiile de supraviețuire specifice acelei epoci și, mai ales, îndreptățirii existențiale.

Nu exclud posibilitatea de-a fi influențat prea mult de nostalgiile copilăriei atunci când îmi amintesc acele timpuri pentru a reuși să acced la perspective obiective. Este suficient să descopăr unele paradoxuri strecurate în modalitatea în care încerc să mă poziționez față de realitățile acelei perioade. Spre exemplu, știu că era o societate în care supraviețuirea era posibilă doar prin intermediul multiplelor straturi informale, deoarece am trăit asta. O bună parte din capacitatea de inovare socială era investită în constituirea și menținerea rețelelor sociale de influență (energia consumată pentru „a avea relații”) și furtul din „avuția colectivă”, ambele favorizând anumite caste situate în jurul puterii politice. Distanța dintre discursul public și ceea ce gândeau oamenii era enormă. Calitatea vieții era la un nivel foarte redus, raportat la standardele actuale. Ceea ce nu mă împiedică să mă întreb, spre exemplu, dacă nu cumva munca și reușita prin muncă ocupa un loc mai bun decât în prezent. Încă nu-mi sunt clare diferențele dintre cele două epoci în materia permeabilității la reușita outsiderilor, adică amploarea efectului de „lift social”, care constituie un aspect definitoriu al unei societăți incluzive (aceasta fiind o parte importantă a sensului umanității). Probabil compararea efectelor reușitei prin educație, vizibilă în perioada comunistă, cu strategiile bazate pe inițiativa economică personală sau pe migrație ar putea constitui un bun început pentru o clarificare.

În mod clar nu pot spune că a fost mai bine în acea perioadă. Însă nu despre asta este vorba în documentar, ci despre a înțelege chipurile pe care normalitatea vieții cotidiene le-a putut avea și a le acorda îndreptățirea existențială firească. Un mod neutru de-a prezenta acea epocă, ce ar putea constitui startul unor judecăți eliberate de patimile situării opozitive cu orice preț, făcând loc analizelor obiective. În felul acesta s-ar putea deschide calea către aflarea de sine și aflarea altora despre cum eram în acea epocă. Adică, începutul împăcării celor ce suntem cu cei care am fost.

__________________

[1] Poate că nevoile acelor timpuri ne-au setat cumva o parte din energiile pe care le investim în consum în acesta perioadă.