Aș spune că nu. Principalul motiv: intelectualii români sunt în majoritatea lor cuprinși de patimi politice, căzuți la nivelul cotidianului; ceea ce le limitează perspectivele. Poporul (în cazul nostru – mai curând un concept ideologic decât o realitate socială) tinde să-i urmeze.
În această perioadă sunt prizate în mod deosebit textele politice partizane. Faptul de-a fi într-o tabără sau alta îți poate aduce simpatizanți și inamici, generându-ți sentimentul că exiști-în-România (o formă specială de existență, ce refuză orice șablon existențial construit de occidentali). Nu pot scrie însă un astfel de text pentru că nu am de partea cui să fiu.
Din punctul meu de vedere Băsescu nu constituie o soluție. Ponta și Antonescu, iviți ca modele în oglindă ale primului (adică aidoma, dar orientați invers) sunt și ei departe de a fi o soluție. Ambele tabere reprezintă extreme, situate la egală distanță de interesele națiunii (scuzați termenul emfatic!). Motiv pentru care mă preocupă absența capacității noastre de a găsi alternative, care echivalează cu o deficiență de-a genera noi modele și idealuri.
Mărturisesc că am sperat, cu ceva timp în urmă, că domnul Băsescu, odată ajuns la al doilea mandat, se va înșuruba într-o perspectivă istorică și va sugera apropierea de un destin. Trebuie însă să admit că omul n-are stofă de așa ceva. (Că stofă nu are nici unul din politicienii din primul plan ține de o altă perspectivă.) Rămâne un marinar care se descurcă bine pe timp de furtună; adică cel mult poate aduce o formă de salvare într-un moment critic. Problema este că pentru a-și demonstra de fiecare dată aceste competențe, caută în mod intenționat astfel de momente critice. Motiv pentru care a preferat să proiecteze o Românie continuu amenințată de câte ceva, sfârșind prin a genera o țară amenințată de el însuși.
De asemenea, mărturisesc că mi-am pus ceva speranțe în domnul Ponta, văzând în el oportunitatea de-a reforma stânga. Cu toate lipsurile mele (pe care mă strădui să mi le recunosc) am însă pretenția la un grad de stabilitate și, mai presus de toate, simt o nevoie acută de a respecta câteva reguli care generează încredere. Mi-au fost suficiente câteva minciuni publice pentru ca actualul prim-ministru să-mi piardă definitiv încrederea. Domnul Antonescu nu mi-a plăcut niciodată. Nu am avut un motiv anume; pur și simplu mi-a transmis întotdeauna un sentiment de neîncredere. Îl consider un balon de săpun al politicii românești, un om care și-a atins propria limită de incompetență încă de când a ajuns parlamentar. Să-mi fie iertat faptul că nu pot oferi motive pentru antipatia trecută; este doar o problemă de instinct. Acum nu-i pot ierta faptul că a târât PNL în această aventură, lăsându-mă fără alternativă, în condițiile în care era nevoie musai de o a treia opțiune.
Opțiunea noastră politică nu trebuie să fie în nici un caz una de tipul sau – sau. Adică trebuie să ne smulgem din perspectivele în care ne-au închis cele două tabere, deschizând posibilitatea altei opțiuni și forțând politicienii să genereze o altă variantă.
După dulcele (dar iluzoriul) sentiment de unitate pe care ni l-a generat o scurtă perioadă de bunăstare (și ea aparentă, dat fiind faptul că era întemeiată pe ușurința împrumuturilor, nu pe vreun succes economic) ne-am întors la fractura socială specifică anilor ʻ90. Semn că armonia națională a fost în tot acest timp doar o imagine, întreținută oficial și preluată la nivel individual.
Am uitat că în tot acest timp cca. 3 milioane de români au părăsit țara, sătui de lipsa de perspective, asumând pe cont propriu găsirea unui mediu propice vieții, în condițiile în care statul nu a reușit sub nicio formă să-și îndeplinească aceste funcții esențiale. Sunt tot atâtea voturi împotriva tuturor politicienilor (cum politicienii sunt o formă anume sublimare a nației, acest tip special de „vot” trebuie extins asupra poporului). Din perspectiva unei ontologii sociale este principalul vot de blam pe care cetățenii îl dau unui stat. Preferința pentru modurile în care alții știu să se închege social și statal este în mod simultan refuzul clar al mediului socio-economic românesc. Instinctul politicienilor este corect: scoaterea lor din categoria alegătorilor evită votul celor care nu iubesc România politicienilor. Cei rămași suntem captivii poziționărilor oficiale, în timp ce pe românii plecați este greu să-i înregimentezi în clasicele poziții pro sau contra. Ei sunt contaminați de alte modele de normalitate. Motiv pentru care soluția carantinei politice are șanse să conserve modul de-a fi al societății românești, cu tot cu politicienii ei.
Dreapta este nemulțumită pentru că n-a avut suficienți vinovați pentru comunism și perioada post-comunistă. Pornită parcă la o perpetuă vânătoare, se străduiește să aibă cât mai multe victime: nomenclaturiști, securiști, ideologi ai comunismului, fiii tuturor acestora, FSN-iști, PSD-iști etc. Nu mai are nicio importanță ce au făcut acei oameni între timp. Faptul că au fost…. sau că sunt….este suficient pentru a fi ostracizați. Este o atitudine extremistă (nu neapărat în sensul dur al termenului) care la rândul ei generează extremism. Modelul a fost preluat, susținut și aplicat cu succes de Băsescu, căruia îi aparține în cea mai mare parte această radicalizare a opoziției, ajunsă zilele acestea la putere. Unele din efecte le trăim acum pe pielea noastră.
Îl văd pe domnul Liiceanu susținând cu aplomb la televiziuni principiile dreptei. Nu am ascuns faptul că îmi place domnul Liiceanu. Însă când intră în zona politică alunecă deseori în șabloane și poziții extreme; sau în poziții rigide ce riscă să pară extreme. Cred că-i stă mult mai bine în zona culturală. Domnului Liiceanu îi lipsește o anumită dimensiune a empatiei sociale, explicabilă prin intermediul urii față de socialism. Însă tocmai această ură i-a creat anumite zone de cecitate, aruncându-l într-un individualism extrem. Este discret pradă lucrurilor și funcțiilor pe care le are, ratând câteva gesturi de aplecare față de națiune. Indiscutabil, efortul domniei sale din ultimele două decenii înseamnă pentru cultura română cu mult mai mult decât vor face vreodată diverșii clămpănitori la vârf. Este un motiv suficient pentru a avea dreptul să vorbească. Reproșul meu se limitează la gesturile care generează rupturi sociale, la o anumită formă de a veni în întâmpinarea celor care nu au neapărat aceleași puncte de vedere cu domnia sa. Unul din reproșurile punctuale pe care i la-am adresat personal ținea tocmai de un anume sens ale empatiei sociale: atâta iubire de înțelepciune ar fi trebuit să inhibe măcar câte odată instinctul capitalist al maximizării profitului, scoțând barem câteva cărți de filozofie la prețuri accesibile celor lipsiți de resurse (un gest de mecenat, cu efecte puternicie în plan social). Este ceva greșit, aproape hollywoodian, a face din absolut toate gesturile culturale prilej de câștig. Pot să înțeleg plăcerea unei mașini scumpe și a unui ambient pe măsură. Însă marile discursuri despre adevăratul sens al nației, despre valori etice și altele asemenea, suferă o discretă fisură practică în momentul în care gesturile culturale de aceeași amploare nu sunt dublate de mici plieri pe posibilitățile celor care aspiră și ei la aceste valori dar nu au sumele necesare (mari, întotdeauna) pentru a-și permite cărțile prezentate în mod elogios. Absența unor astfel de gesturi o consider semnificativă și pentru discursul politic, lăsând să se ivească modelul către care ar vrea să tindem. Pot să accept necesitatea unor valori sociale construite pe modelul Germaniei. Însă trebuie să realizăm că vorbim totuși de poporul român, adică de toate limitele sale. A forța instituirea unor astfel de valori înseamnă a asuma riscurile aduse de o asemenea violentare a datului. Or, tocmai trecem printr-un moment al plății pentru astfel de forțări.
Stânga (aș spune pseudo-stânga) a alunecat către populism, în speranța de-a alunga dreapta de la putere. Mânată de această dorință, n-a ezitat să încheie alianțe suspecte ideologic și deontologic, aruncând în dezbaterea publică un amestec de poziții, deseori incoerente între ele. Intrată într-o campanie electorală perpetuă prin intermediul unor televiziuni, s-a văzut nevoită să-și concentreze la rându-i eforturile pentru identificarea unor vinovați. Cum era firesc pentru o astfel de atitudine, și-au concentrat tirul mediatic pe Băsescu și PDL, încercând să facă din ei dușmanii nației. În bună măsură le-a reușit, instalându-se pe sprijinul unei majorități. Numai că în tot acest efort a creat o serie de așteptări care depășesc cu mult posibilitățile economice ale acestei țări. Motiv pentru care ruptura de o bună parte a electoratului devine iminentă odată cu ajungerea la putere. Evident, făcând greșeala să vină la putere înainte de alegeri, a fost nevoită să ofere circ în locul unei pâini pe care nu aveau de unde s-o dea. Necazul este că acest circ smulge din pâinea pe care cetățenii o aveau deja. O astfel de situație riscă să promoveze pe scena politică un pseudo-partid intitulat în mod direct popular (după cum ne-am obișnuit, ieșirea din perioade de criză o facem prin intermediul promovării unor forme de extremism). Adică, în loc să asistăm la alunecarea firească a electoratului dintr-o tabără în alta, radicalizarea discursului împotriva fostei puteri, dublată de eșecul guvernării proprii, va avea ca efect generarea unei bule politice, care nu ajută sub nicio formă interesului național.
Lipsa încrederii în proprii politicieni trădează o lipsă a încrederii în noi. În termeni sociologei, capitalul social este grav deteriorat. Unul din motivele acestei rupturi îl constituie și diferitele tipuri de exigențe, deseori forțate, pe care ni le-am proiectat unii față de alții. Adică nu mai știm să fim toleranți. Vrem musai să plătească cineva pentru tot ce ni s-a întâmplat și ni se întâmplă. S-ar părea că plăcerea de-a găsi vinovați a rămas singurul nostru punct comun.
În mod vizibil suntem într-un impas politic și social. Politic – deoarece partidele politice de prim rang sunt incapabile să-și înnoiască rapid garnitura de reprezentanți, pentru a da un suflu nou și a inspira încredere, deschizând astfel posibilitatea unei comunicări cu societatea și între ele.
Social – deoarece societatea a achiesat la acest tip de dispută, aliniindu-se la una sau alta din perspectivele celor două tabere.
Politicienii au blocat țara. Ce se întâmplă însă cu societatea? Unde este mult trâmbițata societate civilă? A căzut toată în cele două dispozitive de luptă și nu mai reușește să închege o alternativă.
Cine poate face un recensământ al politicienilor, culegând câțiva competenți din fiecare partid politic? Cum putem scoate la iveală pe cei care ar putea avea o altă voce, dar nu pot fi auziți de clămpănelile celor din primul rând? Suntem o societate care nu a reușit să producă măcar o mână de politicieni competenți și credibili (știu că această formulă tinde să fie contradictorie)? Ce se întâmplă cu noi?
Cu referire la cele mentionate despre d-l Liiceanu nu ma pot impiedica sa ma gandesc ca o carte de filosofie mai ieftina nu o va determina pe Bianca Dragusanu sa aleaga s-o ‘cumpere’ in loc sa-si imbunatateasca aspectul estetic. Acesta-i confera un statut de diva in ochiul public menit sa ne lase masca de fiecare data si cred ca pe ea personal n-o intereseaza sa-si puna in lumina resorturile interioare. Orice asociere a cartii cu banul si a banului cu valoarea pot fi productive in vreun sens…?!
Problema n-o constituie una sau alta dintre dive, ci zecile de studenți (cel puțin pe care-i cunosc eu) ar căror șanse de acces la cultură ar spori un pic pe această cale.
Consider grăitoare două elemente:
– Nu poți vorbi atât de prețios despre cultură (trebuie să recunosc, în mod îndreptățit), despre nevoia de cultură a acestui proiect, fără să faci unul – două gesturi care i-ar spori șansele de difuziune. A nu se înțelege că neg contribuția domniei sale la cultură; sunt unul din cei care o apreciză ca fiind deosebit de semnificativă.
– Mai îngrijorător mi se pare pericolul căderii într-un capitalism total, în care totul trebuie să fie contra cost. Din partea unui om de cultură el nu este decât o excentricitate, poate chiar ușor amuzantă. Din partea unui director de editură ea poate fi dovada unui management performant, desfășurat în interesul acționarilor. Problema interveni în momentul în care un singur om deține toate aceste calități plus una care răstoarnă situația: formator de opinie politică (nu culturală) și uneori chiar consilier al celor la putere. În această calitate o astfel de atitudine o consider deosebit de problematică, dând seama de o distanțare periculoasă față de potențialul unor din cetățenii români. În măsura în care cultura se perpetuează prin intermediul urmașilor care acced la sensurile ei, a limita accesul la cultură (sau, mai bine spus, a nu sprijini un acces larg la cultură) constituie o mică trădare a idealurilor omului de cultură și înseamnă pentru autorul care se vrea și formator de opinie politică a-și diminua prestigiul potențial.