A început admiterea la facultăți. Odată cu ea au demarat încercările de-a lămuri studenții cât de utilă este una sau alta dintre specializări, într-o acerbă competiție între universități, facultăți și specializări. În condițiile în care am fost chemat să fac și eu ceva pentru promovarea specializării Filozofie (de fiecare dată când scriu cuvântul cu literă mare mă refer la specializarea Filozofie), încerc aici câteva meditații pe această temă. Deoarece ideile exprimate în acest spațiu nu-mi permit ascunderea în spatele unei instituții, voi evita recursul la abordările de marketing, utilizând interogația onestă. În același timp însă, este bine să rețineți că interesul profesional și pasiunea pentru filozofie mă pot influența suficient de mult pentru a fi părtinitor chiar fără să doresc asta. Lectura critică a acestor rânduri (de fapt a tuturor textelor pe care le citești de-a lungul vieții) te poate proteja împotriva distorsionărilor ivite în această încercare de prezentare a realității.
Încep cu încercarea de-a răspunde la întrebarea:
I. „Absolvirea specializării Filosofie este utilă?!”
Dacă te gândești cumva la profesia FILOSOF atunci răspunsul meu categoric este NU. Practic nu există o asemenea profesie, cauzele acestei lipse fiind multiple: nu-i corespunde nimic în planul nevoilor sociale actuale (nu este prea clar dacă a exista vreo societate care prețuiască acest mod de-a fi/a gândi); marea majoritate a pasionaților de filosofie vor evita (din modestie, timiditate, simț al realității etc.) să se considere filosofi; conducerea societății nu face casă bună cu dubiile filosofiei (Marcus Aurelius pare să constituie una din puținele excepții) etc. Din această perspectivă comparațiile dintre un filosof și un medic, un arhitect sunt inadecvate deoarece … filosoful este de obicei un caz limită (exemplar) al umanului, nu o profesie.
Prima parte a acestui răspuns este o simplificare extremă a situației, recurgând totodată la un context explicativ inadecvat. Voi încerca să argumentez în continuare fiecare dintre cele două idei:
1) Răspunsul „Nu!” este o simplificare extremă a situației
Motivul acestei afirmații îl constituie faptul că absența profesiei FILOSOF este înlocuită de ocupațiile accesibile absolvenților de filozofie. Mentalitatea tradițională ar sugerea că ocupația numită profesor de filozofie ar fi cea mai apropiată de absolvirea Filozofiei (pentru a nu crea așteptări inadecvate precizez că acestei ocupații îi corespund din ce în ce mai puține ore de filozofie și tot mai multe din cele legate de gândirea filosofică – cum ar fi logica, gândirea critică – sau înrudite cu ea, psihologia sau economia fiind exemplele standard).
a. Gândirea proprie
Personal cred că ocupația profesor de filosofie ar trebui să fie situată într-un plan secundar deoarece se află la distanță semnificativă de esența filosofiei: în majoritatea cazurilor (mai ales dacă este vorba de domeniul preuniversitar) profesorul de filozofie ajunge să predea ce au gândit alții (uneori la o mare distanță de ce au gândit filosofii predați). Sugerez aici că în primul plan ar trebui situate ocupațiile care presupun utilizarea gândirii (filosofice) proprii. Evident, gândirea proprie nu se ivește ex nihilo, ci necesită reluarea unor trasee reflexive create de alții. De aceea istoria filosofiei ocupă cea mai mare parte a disciplinelor filosofice. Merită așadar reținut că Filosofia, ca specializare academică, te poate ajuta să-ți dezvolți o gândire proprie (în limitele de posibilitate a acestui demers).
Aici poate fi observat cel mai important avantaj al Filosofiei: ea oferă șansa de-a obține ceva util atât pentru o ocupație cât și pentru propria existență. (În acest punct poți constata că sugerez deja înlocuirea întrebării „Unde mă pot angaja după ce absolv Filosofia?” cu „Ce pot face dacă absolv Filosofia?”.) Apariția și dezvoltarea filosofiei au avut în vedere acest sens tare al formării unei gândiri „pentru uzul propriu”, filosofia fiind o abordare cognitivă de natură personală. Cu riscul de a complica foarte mult lucrurile, este bine să-ți reamintești că a gândi este cel mai personal lucru și că o mare parte din ceea ce constituie propria ta persoană (sau a mea) este în strânsă dependență cu modalitatea gândirii. Adică, Filosofia te poate ajuta la dezvoltarea propriei persoane, prin asta înțelegând o întărire a contururilor ei, creșterea autonomiei (independența fiind imposibilă!) față de gândirea împrumutată de la ceilalți, eliberarea de gândirea gata făcută…
Dintr-o perspectivă generală, dezvoltarea propriei gândiri poate fi făcută pe două căi: în baza unui traseu complet de formare în domeniul Filosofiei (ex. licență, master, doctorat) sau prin recurs la o formă mixtă, posibilă în două variante: a) licența în filozofie urmată de master și doctorat în alte domenii sau (cel mai frecvent) licența și masterul în alte domenii, urmate de doctoratul în filozofie. Unele state au înțeles atât de bine acest rost de organizare al gândirii pe care-l exercită filosofia încât au oferit posibilitatea studiilor de doctorat în Filozofie absolvenților diferitelor specializări. De câte ori regăsești formula PhD după numele unei persoane este bine să reții că este vorba de mândria deținerii unui doctorat în filozofie.
b) Diferența dintre oportunitate și garanții
Prin „te poate ajuta” îți recomand să nu înțelegi „garantează”! Intrarea la specializarea Filozofie și chiar absolvirea acestei specializări nu constituie o garanție pentru dezvoltarea gândirii personale. Oricine îți promite că este suficient să intri în sălile de curs (mai nou, în cele online) și să treci toate examenele finalizând această specializare, pentru a ajunge la înțelepciune nu-ți indică în mod corect realitatea! Rezultatele finale depind într-o măsură foarte mare de diligența personală. Deoarece în toate universitățile (inclusiv în cele occidentale; ponderea fiind însă diferită) există și niscaiva „trasee oarbe de absolvire” ce au ca rezultat final diplome fără acoperire în competențe, a te descurca nu este suficient în majoritatea cazurilor. Mai mult decât atât, din varii motive (ce fac obiectul analizelor din timpul facultății) în multe cazuri notele obținute la examene nu pot prezice succesul (sau eșecul) personal.
Recomandarea eforturilor personale este valabilă pentru toate specializările, existând un adevăr pe care majoritatea absolvenților ajung să-l descopere: profesia nu-ți este dată atât de profesori cât de interesul tău pentru ea. Dincolo de influența asupra reușitei determinată de variabilitatea foarte mare a prestațiile didactice ale fiecăruia dintre noi, sunt foarte importante curiozitatea și pasiunea studentului, străduințele și stăruințele personale având principala contribuție la reușită (sau eșec). (Evident, nu trebuie neglijată importanța șansei, acesta fiind chipul pe care-l iau variațiile mediului social.)
c) Cunoașterea de sine
Accentul pus pe gândirea proprie nu epuizează propunerile formative specifice Filosofiei, ea oferind posibilitatea unor medieri și pe zona înțelegerii propriilor sentimente, respectiv a utilizării lor mai adecvate în relație cu lumea. Transparența propriilor sentimente, dezvoltarea gândirii proprii și înțelegerea locului în societate constituie cea partea cea mai importantă parte a traseului utilizat de filozofie pentru cunoașterea de sine. Pentru mulți din cei pasionați de filozofie cunoașterea de sine poate constitui scopul fundamental al preocupărilor reflexive (desfășurate de-a lungul unei întregi vieți), fiind cea mai importantă parte a accederii la sensul existenței proprii. O bună parte din cei care aleg Filosofia sunt bântuiți de întrebări pe astfel de teme. Nu este o condiție necesară, însă ea deschide calea către explorarea unor zone specifice ale filosofiei.
Din perspectiva rostului pe care l-ai putea avea pentru piața muncii (adică a utilității tale pentru alții), cunoașterea de sine oferă deseori un bun fundament pentru o așezare profesională adecvată în foarte multe ocupații. Povestea PhD este în multe cazuri un exemplu de oameni care au simțit că au nevoie de gândirea filosofică pentru a se putea așeza bine în profesia sau activitatea proprie.
d) Costurile beneficiilor
Prin dezvoltarea gândirii proprii și a transparenței propriilor sentimente ce contribuie la cunoașterea de sine am încercat până să arat că Filosofia te pregătește pentru alții și pentru sine. Concentrarea simultană pe două direcții are însă niște consecințe. Combinarea celor două tipuri de interese pe care încearcă să le satisfacă Filosofia, respectiv cel social (limitat la interesele ce vizează piața muncii) și cel individual, oferă o bună înțelegere a situației ei formative: costul formării personale îl constituie o reducere a nivelului formării pentru piața muncii. Este bine însă să privești cu atenție această ecuație pentru a înțelege că ea este validă doar pentru o societate care tinde să reducă persoana la utilitatea economică a muncii sale, raportat la condițiile existente într-un anumit spațiu și într-o anumită perioadă. Interpretarea utilității formării din perspectiva unui interes identificabil pe piața muncii ratează importanța socială a formării (inclusiv din perspectiva capacității de adaptare la alte medii) și (aș spune eu) contribuția pe care ea o are la nivel individual.
2) Contextul explicativ al primului răspuns nu este suficient de adecvat
Explicația afirmației: întrebarea privitoare la relația dintre absolvirea specializării Filozofie și piața muncii trebuie să includă o interogație privind statutul tuturor specializărilor.
Cineva care este interesat de consecințele practice ale urmării acestei specializări academice ar putea remarca până acum doar aspecte negative: nu există profesia de filosof, ci doar niscaiva ocupații în care absolvirea filosofiei este relevantă; numărul acestor ocupații este incert. Adică lipsește un răspuns optimist la întrebarea formulată în spiritul economiei de piață:
a) „Unde se pot angaja absolvenții de filozofie?”
Deoarece răspunsul formal la această întrebare îl puteți găsi în orice broșură de promovare a înscrierilor la specializarea Filosofie, voi încerca un altfel de răspuns. Incertitudinea este generată însă de faptul că întrebarea este adesea prost pusă, ea restrângând la utilitatea economică strictă, gândită pe termen scurt și într-o modalitatea foarte neinspirată, toate profesiile. La o întrebare proastă răspunsurile sunt musai pe măsură.
Exemplul fostului președinte T. Băsescu ar putea fi aici relevant, acesta eșuând lamentabil în a indica o direcție adecvată pentru educarea acestei nații atunci când a afirmat că nu avem nevoie de filosofi, ci de mecanici și tinichigii. Este un eșec deoarece a redus reușita formării cetățeanului la posibilitatea lui de-a ocupa un loc de muncă (într-un anumit context), ratând multiplele sale roluri sociale și interesele personale. Dacă vei citi cu atenție prima parte a legii educației (legea nr. 1/2011) vei putea observa că fostul președinte a ratat chiar și scopurile educației evidențiate în această lege pe care a promulgat-o. Sunt sigur că înțelegi deja că ocuparea unui loc de muncă nu depinde doar de cetățeanul-muncitor, ci și de existența acelor locuri de muncă. Adică, în discuție este o încercare de a arunca pe seama cetățenilor întreaga responsabilitate, în condițiile în care lor le aparține doar o parte a ei.
Dacă nu țin cont de contextul exprimării acestei idei nefericite și uit un pic că, probabil, s-a referit la absolvenții de Filozofie, atunci îl pot contrazice considerând că avem o mare nevoie de filosofi. Doar că par a fi destul de rari sau societatea nu le stimulează (prin recunoaștere) apariția ori nu suntem suficient de pregătiți pentru această modalitate existențială de-a fi sau… Eșecul este legat de amestecul planurilor vizibil în această afirmație, noi având nevoie de filosofi, de mecanici, de tinichigii, de medici etc., esențială fiind formarea cetățenilor într-un domeniu sau altul, combinând nevoia de competențe profesionale specifică pieții muncii cu nevoile formative ale cetățeanului. Afirmația lui T. Băsescu este un răspuns (prost) la o modalitate proastă de formulare a acestei întrebări deoarece ea cere indicare unei corespondențe directe (care, după cum vom vedea, are un impact limitat în toate societățile) între specializarea absolvită și locul de muncă ocupat, situându-se în continuarea tradiționalei așteptări a locului de muncă în care te angajezi și-ți desfășori activitatea întreaga viață (reducând totodată problema la perspectiva imediată). Deși așteptarea este legitimă ca ideal, ea este contrazisă din ce în ce mai mult de realitate.
Întrebarea „Unde se pot angaja absolvenții de filozofie?” este deseori adresată inadecvat deoarece nu ține cont de structura realității. În Occident (referința standard privind angajabilitatea absolvenților de studii universitare) așteptările privind relația dintre specializarea absolvită și locul de muncă ocupat este destul de redusă în cazul tuturor absolvențelor de socio-umane fără ca asta să fie o problemă. Explicația este simplă: au conștientizat atât importanța socială a formării în acest domeniu cât și faptul că rezultatele formării își arată chipul pe piața muncii în locuri neașteptate, absolvenții de socio-umane având un nivel ridicat al accesului pe piața muncii chiar dacă nu-și desfășoară activitatea în specializarea absolvită. Discuțiile pe tema competențelor relevante pe piața muncii fac parte din explicație.
b) O parte a problemei nu vizează doar absolvenții de Filozofie
Vestea proastă este că estimările privind relevanța diferitelor profesii pe piața muncii sunt sumbre în marea majoritate a cazurilor. Unele profesii vor dispărea din cauza evoluției obișnuințelor noastre în timp ce altele vor fi pur și simplu înghițite de automatizare sau, destul de probabil, de diferite chipuri ale inteligenței artificiale. Nu trebuie să te miri dacă o parte dintre prietenii pe care-i vezi intrând acum la specializări ce par să garanteze un loc de muncă pe termen lung îi vei regăsi peste două decenii lucrând în cu totul alte domenii sau neavând de lucru. În aceste condiții, adaptarea la schimbare pare o competență la fel de importantă cu aprofundarea unui set de competențe date. O variabilă ce potențează capacitatea de adaptare la schimbare o constituie înțelegerea de sine …
Dacă interogația privind șansele de ocupare oferite de absolvirea specializării Filozofie sunt privite din perspectiva riscurilor atunci este bine să știi că lucrurile nu sunt atât de simple pe te-ai fi așteptat. Pentru a ne dumiri în domeniul comparației dintre filozofie și alte specializări ar trebui să avem datele referitoare la ponderea eșecului specific fiecărei categorii de absolvenți. Îți recomand să încerci un răspuns la întrebarea: Care specializare crezi că are cei mai mulți absolvenți care nu și-au găsit un loc de muncă în domeniul pentru care s-au pregătit? Destul de probabil te vei apropia de răspunsul corect: sunt specializările cu un număr foarte mare de absolvenți (nu voi indica exemple pentru a nu afecta strădaniile de marketing universitar ale colegilor de la alte facultăți), Filosofia neaflându-se printre ele. Deși nu sună tocmai a argument, faptul că procentul absolvenților de Filozofie neocupați pe piața muncii (dar care sper că sunt ocupați cu meditația filosofică) este mai mic decât în cazul altor specializări oferă avantajul diferenței, relevant în unele cazuri. În situația riscului maxim (lipsa unui loc de muncă), dacă absolventul de Filosofie a îndeplinit în mod onest condițiile minime de absolvire atunci nu putem spune că el stă degeaba, ci că stă și cugetă, adică desfășoară o acțiune legitimă din perspectiva umanului, cu potențiale rezultate utile în viitor. Odată pornită mașinăria gândirii filozofice ea are o probabilitate semnificativă să funcționeze și în astfel de contexte.
Deoarece nu știu dacă ideile anterioare oferă suficiente argumente, consider utilă reluarea întrebării inițiale sub o altă formă:
II. „Avem nevoie de filosofi?”
Ca principiu putem considera că filosofiei (ca preocupare socială) îi merge bine în vremuri de criză sau de schimbări radicale, meditația filosofică mediind soluțiile de adaptare la noile contexte. Cineva trebuie să formuleze în mod adecvat problemele care ne macină, soluțiile pe care le-au găsit alții în contexte asemănătoare, să ne rostească gândirea sau implicitul ei… Cineva trebuie să ne propună noi semnificații, adecvate noutății sociale, noi sensuri existențiale, noi scopuri etc. Adică, avem nevoie de filozofie dacă credem că trăim vremuri de criză și de schimbare. Or, chiar dacă nu suntem chiar siguri de frecvența crizelor sociale, putem în schimb paria pe accelerarea schimbării. Bunicii noștri aveau deseori șansa să-și deruleze întreaga existență în societatea în care s-au născut, nefiindu-le necesară învățarea unor noi deprinderi. Majoritatea părinților noștri s-au pensionat de la locurile de muncă în care s-au angajat inițial fără a trebui să învețe foarte multe lucruri noi. Generația mea a trecut deja prin câteva schimbări majore, eforturile de adaptare devenind vizibile în oboseala ce poate fi citită pe chipurile noastre sau în ratarea unor adaptări. Pentru noile generații schimbarea pare să fie sensul esențial. Cineva trebuie să mediteze la aceste schimbări, oferindu-ne semnificațiile lor. Altcineva trebuie să le analizeze din perspectiva direcțiilor în care trebuie să ne adaptăm ocupațiile noastre. Absolvenții de Filozofie se pare că sunt cei mai bine echipați mintal pentru o asemenea sarcină.
Precizări privind conflictul de interese
Predau câteva discipline specifice specializării Filozofie la Universitatea „Dunărea de Jos” Galați. Din perspectiva conflictului de interese (raportat la afirmațiile mele din acest articol) este relevant și faptul că, de asemenea, predau la mai multe specializări alte discipline decât cele de filozofie; câteva discipline de nevoie (coincid cu ceva ce am făcut în mod practic), cele mai multe din interes pentru ele. Cumva trădez filosofia, disciplinele specifice ei ocupând cca. jumătate din normă. (Am o scuză rezonabilă: fiind o normă dusă la maxim în privința numărului de ore – asemenea majorității colegilor – ea conține echivalentul unei norme tradiționale pentru fiecare dintre domenii.) Am făcut această precizare pentru te ajuta să înțelegi că riscul unei pledoarii pro domo sua (pentru propria cauză) este diminuat.
(Imagine preluată din articolul The business of thinking – applying practical philosophy to decision making)
