Acum începe o nouă parte tristă a istoriei. Devine tot mai evident că începem să trăim într-o (nouă) epocă întunecată. Bezna ce începe să ne înconjoare nu este determinată de vreun eveniment extern, ci este secretată de mințile noastre. Vom vedea în curând mulți din cei aflați lângă noi răsucindu-se rapid pe călcâie și adoptând noua viziune. Unii din convingere (erau oricum adepții de formă ai democrației), alții din conformism (pentru a nu-și tulbura liniștita existență cotidiană), cei mai mulți din neînțelegere. Anterioarele majorități pro-democratice vor deveni rapid minorități. Am trăit în adolescență o epocă similară și știu pe propria-mi piele cât de ușor poți fi prins în discursul oficiale anormale. La început ne vom mira, după care majoritatea ne vom resemna, treptat ajungând să ne obișnuim cu „noua normalitate”.
Așa cum am mai spus-o, cred că civilizația este un strat subțire, ușor de distrus de diferitele mode sociale. Tinerii care s-au uitat plini de neînțelegere la epocile anterioare, întrebându-se cum au fost posibile evenimentele sociale extreme, vor descoperi curând că ele fac parte din „normalitatea” omenirii, în unele cazuri fiind chemate chiar de indiferența lor. Uitarea este unul dintre vinovați, ea fiind favorizată de neîncrederea în poveștile despre trecut. Istoria, ca mater studiorum, a fost afectată și ea de relativismul postmodernist, căzând victima „adevărurilor alternative”.
În urmă cu două decenii nu mi-am imaginat ca voi trăi timpuri în care credința în paranormal tinde să devină normă. N-am crezut că voi ajunge să văd atâția oameni care decid mai curând în funcție de sugestiile credinței lor religioase decât pe baza unor criterii raționale. Treptat, am început să zăresc venind ceva din această schimbare.
În urmă cu 14 ani publicam o carte cu titlul Omul societății de consum. În așteptarea unei noi ideologii. Cartea este mediocră (poate chiar sub-mediocră). Însă, câteva dintre ideile afirmate în ea își dovedesc acum valabilitatea, cea mai importantă fiind cea a existenței unei așteptări sociale pentru convingerile de-a gata furnizată de-o ideologie. Cu niscaiva ani în urmă am scris unele articole pe tema expansiunii mult prea mare a religiei în societate, străduindu-mă să-i evidențiez consecințele asupra viitorului și exprimându-mi susținerea pentru relevanța evoluționismului în înțelegerea rațională a realității. Pe acest blog am publicat o serie de texte modalităților în care riscăm să fim proști, încercând să evidențiez ce cred că ar trebui să corectăm. La începutul pandemiei publicam pe contul personal de Facebook o frază cu caracter de premoniție: „Nimic nu va mai fi la fel!”. Perioada pandemiei mi-a dezvăluit doza semnificativă de iraționalitate a majorității semenilor. Deși m-am străduit cât am putut să-i descopăr cauzele și să-i identific leacuri, toți cei care am acționat în această direcție am eșuat. Am văzut că se petrec astfel de schimbări, intuind direcția lor, însă dorința de a crede contrariul a fost deseori mai puternică. Am încercat să fiu de partea convingerilor personale dar am sperat că mă înșel.
Prezentul îmi furnizează o confirmare tristă: nu m-am înșelat, schimbarea având contururi chiar mai dramatice decât am crezut. Ceea ce era anterior inacceptabil este deja legitimat prin priza la public de care se bucură discursurile pe astfel de teme în spațiul public și prin manifestările unor oficiali. Salutul nazist al lui Eleon Musk face parte din șirul semnelor care arată prăbușirea convingerilor în egalitatea oamenilor. Dark Enlightenment („Iluminismul întunecat”) devine deja manifest în mod oficial prin intermediul comportamentului adepților săi. El pare să înglobeze forma protestantă de evidențiere a faptului de-a fi ales prin intermediul succesului în afaceri. Reușita în afaceri a devenit sursă de legitimare a apartenenței la casta celor privilegiați, care-și vor revendica în curând dreptul exclusiv de-a decide în materie politică. O întoarcere politică la începuturile modernității (votul censitar), ivită pe un fond de convingeri ce par să țină de Dark Age. Stăpânirea tehnologiei pare să le fundamenteze convingerile în apartenența lor la categoria supra-oamenilor.
Contrar convingerii majorității, cred că adepții confesiunilor religioase tradiționale n-au motive să se bucure de ceea ce pare a fi o reîntoarce a conservatorismului. Principalul argument ține de contribuția religiei la umanism, acesta fiind acum principala țintă a atacurilor politice. Suplimentar, conflictul iluminist între credință și rațiune (pe care modernitatea considera că l-a tranșat în favoarea raționalității) pare acum să încline de partea unei forme de credință modelată de influențele tehnologiei. Deși primul val (vizibil deja) este unul al unei întoarceri la credințele religioase, va deveni curând evident că puterii (mediată de tehnologie a) câtorva oameni teologia nu-i va mai găsi locul. Consecința firească o va constitui mai curând nașterea onor noi credințe decât adaptarea rapidă a celor tradiționale.
Pentru cei ce se consideră noii zei nu contează nimic din străduințele umanității de a-și găsi soluțiile de apărare în fața diferitelor amenințări deoarece ei simt că nu aparțin umanității. Interesele umanității pentru mediu (a se vedea Acordul de la Paris privind schimbările climatice), pentru sănătatea publică globală (OMS), pentru a pedepsi criminalii de război (recunoașterea Curții Penale Internaționale), pentru a recunoaște drepturile imigranților etc. sunt considerat ilegitime de noii zei. Acum contează doar ei, afacerile și interesele lor.
Vedem, iarăși, că F. Fukuyama s-a înșelat: istoria continuă, ea părând să-și afirme cu convingere trecerea în epoca postumanismului. Umanismul pare să fie înghesuit acum în mod oficial în zona trecutului. Dacă în ultimele decenii ne-am concentrat pe identificarea punctelor comune cu restul lumii viului, acum va trebui să ne străduim pe evidențierea asemănărilor care se vor considera tot mai diferiți de noi.
