Am fost la mare. Câteva zile (un eufemism pentru 4 nopți), cât mi-a permis combinația dintre resursele materiale și timpul disponibil. Am vrut să mă dau mare (la mare) și am ales un hotel din Mamaia. Partea bună este că hotelul avea șezlongurile incluse în prețul cazării (nu toate șezlongurile de pe plajă, cum ați putea crede dacă vedeți factura).
Vestea bună este că, în general, arătăm bine. Variațiile par să ne înscrie într-o zonă a normalității.
Evident că apa este mai murdară decât prin alte părți (efectul este amplificat dacă alegeți să faceți comparații cu locuri mai puțin aglomerate). Dar și ea pare să arate mai bine decât în urmă cu decenii.
Am reținut două povești care cred că ne spun ceva despre noi:
Vacanța societății de consum
Ziua 3. Expunerea la soare pare să-și genereze mai devreme efectele. Astăzi am prins loc doar în rândul 4, deși am tras o fugă pe plajă la ora 08:00 să-mi așez prosoapele. Ieri eram în primul rând (fusesem mai matinal) și mă răcorea briza mării. Totuși, parcă diferența de confort este prea mare pentru ca explicația să mă satisfacă. Încercând să mă dumiresc ce se întâmplă privesc curios în jur. Constat că de fapt eu nu mai văd marea, între mine și ea intervenind un obstacol. Cercetând cu atenție problema îi descopăr sursa: între timp în fața mea cineva mutase pe plajă un întreg raion de la Dedeman. Vă mărturisesc că nu-mi este prea clar dacă asta este o metaforă sau o descriere, deoarece în fața mea se aflau: saltele gonflabile, scaune, o masă, o barcă gonflabilă, câteva veste, lopeți, două lăzi frigorifice … și enumerarea poate continua.
Criteriile de decizie
Ziua 4, ora 10:00. Lângă noi o familie de ardeleni abia veniți. Dacă faci abstracție de copilul de vreo 4 ani cam răzgâiat (situat în limitele normalității specifice vârstei și generației) sunt chiar în regulă. Cum au ales că vorbească un pic mai tare asist neputincios și discret curios la una dintre deciziile lor.
Povestea este simplă: ajunși la mare au decis că nu le place hotelul pe care-l aleseseră inițial deoarece este prea departe de plajă. Deoarece încerc (a nu se citi reușesc) să evit prea multe surprize legate de cazare (în condițiile în care călătoresc relativ des), obișnuiesc să mă uit și pe hartă înainte de-a alege hotelul. De aceea, constatarea lor mi se pare ciudată în condițiile în care puteau să verifice asta dinainte. Copil mic, griji multe, poate n-au avut timp. Cum spuneam, nu le-a plăcut locația hotelului în momentul în care au ajuns la el și au decis să se cazeze la alt hotel, mai aproape de plajă. Doar că au făcut asta fără să anunțe hotelul și doar în momentul în care au ajuns în fața lui. Problema este că au apucat să plătească anticipat cazarea cu mai multe zile înainte (nu am înțeles cum au făcut rezervarea). Și acum se împingeau unul pe altul (adulții; copilul era prea ocupat cu țipetele) să sune la hotelul inițial pentru a anunța că nu mai vor să se cazeze și să recupereze banii. Ea îi spune: „Sună tu, să pară mai serios!” El, timid (ca mai toți bărbații), îi răspunde: „No sună tu că eu mă duc cu copilul în apă!”.
Într-un final ea sună. Fiind foarte aproape de mine am auzit partea ei de conversație. Rezumatul: „Nu mai vrem să stăm la hotelul dvs. deoarece este prea departe de plajă. Am ales alt hotel. Am vorbit cu cineva (cineva cunoscut lor, nu de la hotel) și ne-a spus că nu este nicio problemă deoarece nu am făcut rezervarea prin agenție. O să vă facem și scris pentru a ne putea recupera banii.”
Chiar dacă convingerea în propria dreptate îi genera o doză de siguranță, contextul sugera că reprezentantul hotelului era departe de a fi de acord cu această solicitare. Esența argumentării cădea pe „N-am rezervat prin agenție!” și „Vă facem scris!”. Când el s-o întors cu copilul din apă ea i-a explicat scurt discuția. Au încheiat convingându-se reciproc că-și vor recupera banii (bazându-se pe reluarea constantă a mantrei „Doară nu am rezervat prin agenție!”), urmând să facă (într-un termen nedefinit) solicitarea în scris. În evaluarea mea (martor fără voie) riscul de a nu-și recupera cel puțin o parte dintre bani era unul foarte mare. În evaluarea lor probabilitatea rambursării se apropia de certitudine.
Povestea este relevantă deoarece familia nu părea să se scalde în bani. Asemenea mai multor familii de ardeleni pe care le-am sesizat aplicând această strategie, închiriaseră un șezlong pe care stăteau cu rândul. (Mărturisesc că am sesizat această practică și la o familie de bucureșteni, care avea 3 copii.) Partea simbolică a prezenței în zona șezlongurilor părea să cântărească destul de mult (modul în care efectuează fotografiile pare să constituie un indiciu). Comportamentul mi-a sugerat că sumele plătite pentru cazare ocupă (și pentru ei) o parte semnificativă din bugetul personal.
Problema (din punctul meu de vedere) o constituie lejeritatea cu care au luat o decizie ce implică riscul pierderii unei astfel de sume. Ceea ce mă duce cu gândul la relația dintre capacitățile cognitive și avere. Expusă în limbaj cotidian problema sună simplu: Suntem proști pentru că nu avem bani sau nu avem bani pentru că suntem proști?! Răspunsul nu este însă la fel de simplu, cel mai adesea el fiind marcat de preferințele politice: stânga afirmă că sărăcia determină lipsa de educație (și în multe cazuri nu greșește) în timp ce dreapta susține că lipsa de educație (cauzată de alegerea individului sau, eventual, a familiei din care provine) este cea care determină sărăcia (și au dreptate în numeroase situații).
Există și o altă perspectivă: importanța educației financiare și a sprijinului dat de instituțiile destinate protecție consumatorului. Evident, nici o instituie nu ne poate proteja împotriva erorilor pe care le comitem în deciziile individuale. Dar ar putea contribui la atenuarea unora dintre efecte. Există însă un risc: protecția aduce cu sine atenuarea consecințelor; atenuarea consecințelor alungă posibilitatea de-a învăța din propriile erori.
PS: Întâmplările sunt de anul trecut. Morala fiecărei povești este valabilă și anul acesta.
