Am asistat la ratarea sacrificării rituale a lui Traian Băsescu.
(Este drept, gradul de vinovăție al fostului-viitor președinte este suficient de mare pentru ca acest ritual să fie în vecinătatea unuia de pedepsire.)
Popor cu discrete înclinații mistice, pornit spre personalizarea oricărui rău (de aici și dorința noastră de-a găsi vinovați pentru tot ceea ce ni se întâmplă), am mușcat rapid din momeala personalizării crizei economice, Băsescu dovedindu-se victima cea mai potrivită. Ne-ar fi ușurat din povara cotidiană cu care ne încarcă tristul context economic să știm că a plătit cineva pentru ceea ce ni se întâmplă. Dovadă că iubirea noastră față de un tătuc se dovedește o monedă cu două fețe, ea furnizându-ne la nevoie subiectul pe care putem să-l zugrăvim cu chipul Răului desăvârșit.
Povestea Vila Dante face parte din acest ritual, hrănind idealurile egalitare pe care ni le-au întreținut poveștile haiducești, scurta istorie comunistă și o anumită zonă a ideologiei postdecembriste. Numai că odată deschisă Cutia Pandorei pe care-o reprezintă apetitul poporului pentru egalitarism acesteia îi pot cădea victime din ambele tabere, adică inclusiv din rândul celor care vor să pară promotorii socialismului.
Suplimentar, odată pornit apetitul popular pentru sacrificiu acesta trebuie potolit cumva. Antonescu ar putea fi prima victimă reală, el asumându-și în mod inconștient acest rol. S-ar putea să-i urmeze Ponta, care n-a reușit să aducă partidului capul zmeului. Cu „inocența-i” cunoscută ar fi de așteptat acum să treacă de la „au furat mai mult ca noi” la „n-am reușit să furăm destul”.
Politic, nu există învingători în această bătălie pe care poporul român a dus-o cu sine însuși. Fiecare din tabere cunoaște o anume amărăciune a înfrângerii.
Băsescu a văzut materializat coșmarul unui referendum împotriva sa, care a reușit să adune aproape 8 milioane de voturi pentru demitere. Motiv pentru care apelul său teoretic la popor pentru a susține niscaiva măsuri clocite în cabinetele consilierilor de la Cotroceni va fi, sper, anulat. Împins la colț, sper că Președintele va găsi măcar la final abilitatea de-a negocia, încercând astfel să se salveze în fața istoriei.
USL-ul s-a trezit din iluzia unei susțineri populare masive. Au nevoie de un dram de realitate care să le permită să vadă ce este cu cele aproape 8 milioane de voturi. Analiza structurii votanților și a procesului electoral le poate arăta că o mare parte din acest sprijin este de fapt un balon de săpun umflat de demagogie, antene și modul în care au organizat votul. Nu este nimic legitimant în această mulțime întărtată pe motive economice, manipulată prin promisiuni de nerealizat, o mare parte din ea putându-se întoarce împotriva celor ce-o irită în mod consecvent la prima insistență pe averile celor ce par a-i fi liderii. Suplimentar, această forțare electorală pare să fi pus în scenă o ruptură socială între cei ce trăiesc de pe urma statului social și cei care muncesc pentru a face statul social posibil, între „Occidentul României” și restul țării. Ceea ce face legitimarea cu atât mai problematică.
Mărturisesc că invalidarea referendumului în aceste condiții este rezultatul pe care îl doream în acest context nefericit. Sper numai ca fiecare să învețe ceea ce trebuie din această lecție (chiar dacă mă îndoiesc).
Bătălia a scos la iveală câțiva oameni politici care s-ar putea dovedi competenți.
În tabăra PDL-ului în mod clar pe primul loc este Monica Macovei, cea care l-a salvat practic pe Băsescu. Pe locul doi este tot o femeie, Andreea Paul Vass, care a reușit să țină piept furiei USL-ist cu ceva eleganță. Pot continua cu cei prea puțin băgați în seama cât timp partidul a fost la putere și care acum s-au dovedit susținători destoinici și decenți: Cristian Preda și Sever Voinescu. La negativ trebuie menționați toți cei care au umplut televizoarele cât erau la putere; adică majoritatea foștilor lideri de partid și câțiva din cei actuali.
În rândul PNL-ului mi-a atras atenția Andrei Chiliman; prin gestul său dă o șansă partidului de a se înscrie pe propria-i traiectorie politică. La exemplele negative în mod clar trebuie menționat Relu Fenechiu. Antonescu rămâne însă cap de afiș.
La PSD mi-e greu să identific pe cineva în atâta zgomot provocat. Cred că ar trebui să-i remarc pe cei care au tăcut din eleganță în toată această perioadă. Deși nu-l simpatizez, Florin Georgescu ar putea fi unul din exemple. În sens negativ mi-a atras atenția Dan Șova. Greu de interpretat este Mazăre, acesta păsând să fi ajuns la o formulă de freudo-marxism (varianta Wilhelm Reich) promovat inclusiv electoral.
La UDMR singurul ce poate fi reținut este electoratul. Chiar dacă mascat de o abilă strategie de comunicare, s-ar putea să fi asistat la cel mai serios divorț între partid și electorat, suficient de sever încât USL-ul să nu se mai poată baza pe UDMR din toamnă.
Urmează, inevitabil, circul. Adică va continua vechiul circ, dar cu alte teme.
Sper să urmeze însă și încercările de normalizare a situației (atât cât este posibil într-o Românie în care anormalitatea revine în mod ciclic).
Prima serie a telenovelei pare să fi luat sfârșit: USL-ul este la putere și Trăian Băsescu este președinte.
Urmează seria a doua.
