O condiție obligatorie pe care trebuie s-o îndeplinească intervențiile pentru rezolvarea unei situații o reprezintă înțelegerea corectă a problemei. Încerc aici să ilustrez una dintre perspectivele ce ar putea facilita o înțelegere mai bună a situației cu care ne confruntăm

Dar dacă nu ne-am definit corect problema?! Să privim și la cealaltă parte a problemei: așteptările noastre. Poate că în acest moment avem o situație definită în mod inadecvat.

Majoritatea dintre noi credem că problema este doar la politicieni, refuzând să vedem că o parte a ei este generată de așteptările inadecvate pe care le avem față de politicieni. Ceea ce înseamnă că vedem doar o parte a problemei.

Care ar fi cealaltă parte a problemei? Încerc în continuare să sugerez câteva dintre dimensiunile ei.

O parte a problemelor noastre este generată de atitudinea inadecvată pe care o avem față de muncă.

Atunci când suntem nemulțumiți de serviciile publice sau private insatisfacția noastră este generată de modul în care alții dintre noi și-au făcut datoria. Din perspectiva interesului național (ah, ce expresie golită de conținut din cauza utilizării inadecvate!), un politician bun este cel care ar promova disciplina muncii, onestitatea desfășurării ei, realizarea prin muncă.

Credeți că ne-ar satisface un politician care ne-ar spune să muncim mai serios?!

(Cu riscul de-a enerva pe toată lumea: poate că Iohannis este un președinte … reprezentativ pentru media dorinței noastre de muncă!)

Din problemă face parte și faptul că tindem să trăim prea mult pe bază de împrumut.

O bună parte a consumului nostru (puteți considera că mă refer doar la țară, pentru a nu vă simți deranjați!) nu este asigurată de veniturile actuale sau trecute, ci de ceea ce ar urma să câștigăm în viitor, noi sau copiii noștri. A prefera bucuria prezentului pe seama viitorului este costisitor, scadența plăților fiind greu de suportat (ceva ce ar fi trebuit să învățăm de la greci).

Credeți că am alege un politician ce ne-ar propune soluția unei etici protestante, bazată pe situarea consumului sub nivelul câștigurilor actuale?!

Tot de partea problemei se situează și „Să ne dea!”, ca așteptare generală pe care tindem să o avem majoritatea de la politicieni.

„Ne dă!” munca noastră, resursele publice fiind construite prin contribuția onestă a celor care realizează venituri, proporțional cu acestea.

Vă mint cei care vă vântură ideea unei Românii bogate, ce ar avea resurse nelimitate dacă ar fi altfel gestionate! Principala resursă a acestei țări suntem fiecare dintre noi, prin priceperea pe care o avem de a face lucruri de care alții au nevoie și dorința de a ne vedea o parte a sensului existenței în această formă de reușită. Oamenii pricepuți într-o țară săracă sunt mai eficienți decât oamenii … inactivați de hipnoza discursurilor pe tema faptului că sunt aleși, într-o țară bogată.

Soluția la această problemă n-o constituie schimbarea politicienilor, ci a face din câștigarea propriei existențe o valoare a societății. Politicienii doar exploatează această incapacitate de a vedea că soluția este, de fapt, la noi.

Credeți că am alege un politician care ne-ar spune că trebuie să muncim mai mult și mai bine pentru a avea mai mult?!

De partea problemei este și convingerea în posibilitatea noastră de a găsi soluții etice aplicabile la nivel național.

Nu există deocamdată soluții capabile să ne împace pe toți deoarece nu suntem pregătiți pentru a avea un „simț al ierarhiei”, care să ne genereze posibilitatea unui compromis dintre valoarea personală și valoarea altora.

Am asistat în mod personal timp de peste un deceniu la eșecul de-a construi compromisul acceptabil pentru toți pentru o lege a salarizării. Situația a fost definită simplu: „Date fiind resursele – limitate -, construiți un model de ierarhie salarială capabil să se încadreze în resurse și să satisfacă pe toată lumea!” Rezultatul?! Fiecare a considerat că el (sau profesia sa) merită mai mult, eșuând în mod repetat în a stabili o ierarhie a meritelor și recompenselor.

De curând am văzut același lucru și la legea pensiilor.

O partea a acestei situații cred că este generată de amestecul dintre strategiile de marketing ce gonflează artificial ego-ul fiecăruia dintre noi, cacofonia propunerilor axiologice și absența exercițiului alocării raționale a recompenselor. Pentru ultimul aspect sunt relevante prea desele eșecuri ale evaluărilor continue din școală, ce tind către uniformizare prin recompense nemeritate.

Ați alege un politician care ar îndrăzni să vă aloce un loc predefinit în ierarhia recompenselor sau alocării resurselor?!

(Cu mențiunea că politicienii fac deseori acest lucru. Doar că rareori utilizează criterii etice și, la fel rar, admit în mod deschis că aceasta este ierarhia.)

Locul pe care celălalt îl ocupă pentru noi.

Corupția are întotdeauna doi actori: cel care primește (eventual condiționând) și cel care dă. Am preferat să ne concentrăm pe cel care primește (este drept, el e principalul vinovat; mai ales atunci când condiționează), ratând interogația pe tema celui care oferă. Când spunem „Corupția ucide!”, participăm la această crimă atât cei care primim cât și cei care dăm.

Cel mai adesea astfel de comportamente se ivesc în zona concurenței pentru accesul la resursele publice. Puținătatea resurselor ne pune în situația de a ne concura între noi (uneori, reprezentanți corupți ai instituțiilor ne generează iluzia deficienței resurselor sau dificultatea accesării lor). În acest spațiu, de fiecare dată când dăm ceva (într-un act de corupție), încercăm să obținem o favoare în dauna altuia. Nu ne interesează chipul și suferința celui în fața cărui am trecut sau pe care l-am lipsit de resursele necesare. Ne concentrăm doar pe ce putem obține noi, transferând responsabilitatea indiferenței noastre către cel care primește sau către sistemul „care ne obligă la astfel de gesturi”.

Am alege un politician care ne-ar propune să stârpim corupția prin refuzul de a da?!

Și lista ar putea continua …

De ce nu putem schimba toate aceste comportamente?!

Probabil, pentru că majoritatea am fost crescuți în spiritul așteptării unui Salvator, capabil să ne rezolve probleme.

Deoarece nici pentru propria mântuire nu pare că trebuie să ne străduim prea mult, așteptările noastre privitoare la ceea ce ni se întâmplă sunt orientate către alții sau altceva. Din moment ce putem „cumpăra indulgențe” (în diferitele forme ale plăților făcute către oamenii Bisericii), faptele noastre și reușita personală în raport cu ceea ce este esențial alunecă într-un plan îndepărtat, fiind umbrite de bani, ca mediatori universali. Pare suficient să-i obținem pentru a avea acces la tot. Religia prost prizată sau inadecvat dezvoltată ar putea constituie o parte a problemei.

Poate că nu putem schimba ceea ce stă în puterea noastră din cauza proiecției eronate a culpei. Am fost prea mult obișnuiți să considerăm că de vină este Diavolul, cu diferitele chipuri pe care acesta le poate lua, pentru a accepta intervenția hazardului și a găsi soluțiile potrive să-i compenseze efectele. Dacă vrem să ne imaginăm că politicienii sunt „Diavolul” atunci trebuie să observăm că noi le dăm putere asupra noastră prin mulțimea „păcatelor” de tipul celor amintite anterior.

Nu există o soluție magică de a ne rezolva problemele, oricât ne-ar forța această perioadă astfel de convingeri! Cel puțin două cauze raționale pot fi reținute pentru această imposibilitate:

• Schimbarea politicienilor nu va avea efectele așteptate dacă noi nu ne schimbăm valorile reale și comportamentele subsecvente lor.
• Multe dintre așteptările noastre sunt contradictorii.

Problema este … că nu ne place să vedem această parte a problemei. Pentru a ne împăca disonanța cognitivă pe care ne-o generează contactul cu realitatea mulți dintre noi preferăm să recurgem la atitudinea magică, investind cu responsabilitatea nereușitelor evidente pe cineva ales. Doar că alegerea propusă în mod insistent riscă să accentueze prezența „Diavolului” printre noi. La finalul acestei variante am ajunge la o substituție a problemelor: cele existente vor fi uitate (o formă de „rezolvare”) din cauza unora noi, mult mai grave, generate chiar de alegerea noastră. Parafrazând un banc celebru, după o astfel de alegere, ne-a bucura și simpla scoatere a tuturor animalelor din casă; după ce exact alegerea noastră le-a introdus acolo. Altfel spus, dacă alegem prost atunci riscăm ca situația actuală să ne pară în viitor una dezirabilă.