Forma completă a întrebării din titlu este: „Unde greșim, noi, susținătorii democrației?!”
Există câteva aspecte pe care riscăm să le ratăm noi, cei ce ne speriem de votul acordat suveraniștilor/extremiști. Ele nu țin de faptul că ne-am putea înșela asupra efectelor transpunerii ideilor acestora, ci de înțelegerea greșită a cauzelor care le-au făcut posibilă ascensiunea. Încerc în continuare să sugerez câteva cauze posibile.
Zonele de eșec ale partidelor politice tradiționale
Interpretarea este un loc comun, din această categorie făcând parte și conținutul acestuia.
Principala nereușită a partidelor tradiționale (în sensul postrevoluționar al termenului) este incapacitatea de promovare a unor oameni reprezentativi pentru idealurile noastre. Ele eșuează în zona alegerii unor lideri asemănători cu cetățeanul mediu (unele chiar au făcut din această asemănare un obiectiv la campaniei), uneori chiar mai jos decât atât. Mai tristă este lipsa preocupării lor pentru imaginea pe care le-o proiectează desemnarea unor personaje inadecvate.
Cauza poate s-o constituie faptul că sunt conduse de astfel de persoane, combinat cu un control din umbră. Este tot mai evident amestecul aceste partide cu serviciile secrete (uneori luând chipul „prezentării la ordin”), nefiind clar cine pe cine controlează. Cea mai vizibilă formă de eșec actual o constituie bucuria acelorași oameni că s-au strecurat și la aceste alegeri, ratând necesitatea schimbării. Această evoluție tinde să trădeze că ambele zone de control au contribuit la generarea ascensiunii extremismului de dreapta, dorind să-l utilizeze ca formă de control electoral și politic.[1]
Nevoia de identitate
Instabilitatea politico-socială globală generează dificultatea înțelegerii a ceea ce suntem, la modul colectiv și individual, determinând o criză de identitate. Într-un astfel de context analiza soluțiilor existente pe „piața propunerilor identitare” ar putea avea relevanță explicativă.
Definițiile elitiste (ce tind să domine spațiul nostru public, ca referințe ideale) pentru ceea ce ar trebui să fie identitatea personală în contextul european și global au două limite: sunt „fără rest” (nu lasă loc și pentru cei care nu reușesc să le atingă/înțeleagă), părând să lipsească o bună parte a populației de îndreptățirea propriei existențe, și presupun un travaliu amplu, ce nu este accesibil în mod curent tuturor.
Propunerile concurente (aderența superficială la religie, glorificarea faptului-de-a-fi-român …) sunt mult mai inclusive, permițând un acces mai facil. Ce mai tentantă propunere pentru majoritatea cetățenilor este lejeritatea dobândirii unei astfel de identități individuale, efortul personal necesar pentru a afla și a afirma cine ești fiind înlocuită de alegerea politică a unui personaj care promite livrarea unei identități de-a gata.
Erorile elitiștilor
Elitiștii greșesc prin construcția unor modele teoretice, greu aplicabile/utilizabile, pentru identitatea personală, comunitară și națională, și mai ales prin pretenția ca ele să devină modele universale. Prezentarea acestor modele este, de asemenea, ex catedra, ratând contactul necesar cu cei care ar trebui să le înțeleagă și, mai ales, să le aplice în mod personal.
Deseori, idealizările îi fac pe elitiști să vadă ceea ce-și doresc, nu ceea ce există, fiind evidentă lipsa de pragmatism. Propunerile pe care le înaintează tind să fie construcții ce au ca referințe modele ideale de cetățeni, nu cetățenii reali ai țării, cu mentalitățile lor specifice. O parte a acestui deficit al prizei la realitate este dată de puțina preocupare pentru studiile celor care efectuează studii menite să ne înțeleagă pe noi, românii, iar altă parte este determinată de numărul redus al acestui tip de abordări, la care se adaugă problemele legate de calitatea lor.
Însă, cel mai mult greșesc deoarece nu admit că pot greși, construcția identității de intelectual fiind deseori bazată pe o încredere prea mare în propriile posibilități cognitive. Eroarea fundamentală este una structurală: propunerile identitare elitiste sunt … doar pentru elite, această atitudine generând de fapt o ruptură intenționată de mase.
Intoleranța față de trecutul recent și cvasi-toleranța față de perioadele legionare
Respingerea fără rest a trecutului comunist anulează unele filoane de îndreptățire a existențelor individuale, în condițiile în care avem mulți cetățeni care și-au trăit o bună parte a vieții în acea perioadă. Paradoxal, modelul reconstrucției post-revoluționare a României este unul bazat pe o formă de revoluție ce a încercat să nege total trecutul, ratând necesitatea reformei, bazată pe utilizarea formelor eficiente și reforma celor ce necesită schimbare. Mulțimea celor blamați pentru trecutul perioadei comuniste este împinsă într-o zonă periferică, devenind ușor de preluat (prin iluzia recuperării) de extremiști.
Respingerea trecutului este asimetrică: în timp ce perioada comunistă este victima blamului total, toate creațiile sale căzând într-o interpretare negativă, cea a perioadei interbelice a tins către o formă de receptare fără rest, ea incluzând și perioada legionară. Intelectualii perioadei comuniste au fost împinși către respingere totală (excepție făcând cei care au demonstrat opoziția față de regim ori s-au dezis total de acesta, angrenându-se la rândul lor într-o critică fără rest). Intelectualii perioadei interbelice au fost iertați de alunecările legionare, considerate accidente ori evenimente periferice, fiind promovați în calitate de modele naționale. Eroarea cred că este generată de asimetria comportamentului, cei din perioada comunistă meritând un tratament similar, bazat pe toleranță, cu cei din perioada interbelică.
Preluarea parțială a modelului democratic
România nu a preluat modelul democrației U.E. în întregime, ratând cel puțin dimensiunea specifică numită dialogul social. Problema nu este doar a guvernanților, ci și a cetățenilor, care nu sunt pregătiți pentru această formă de participare la funcționarea societății.[2]
Sunt prea puțini cei care înțeleg că dialogul social este la ora actuală în spațiul Uniunii Europene un mecanism intrinsec al democrației, asigurând participarea cetățenilor activi din punct de vedere economic la adoptarea deciziilor care-i privesc.
Cauzele acestei ratări țin atât de asocierea (eronată a) dialogului social[3] cu socialismul (și respingerea lor in corpore, ca parte a reacției față de idei considerate comuniste), de preferința politicienilor pentru modelul bizantin al exercitării puterii, de tendințele elitiste (modelul intelectualului este centrat la noi pe diferența-ce-generează-distanță față de mase; politicienii confundă statutul de ales politic cu cel de-a fi aleși, în sensul providențial al termenului), de modelul religios („predica de la înălțimea amvonului” – ca simbol al distanței față de mulțimea credincioșilor, al circulației unidirecționale a informației, constituie, din păcate modelul dominant; biserica este structurată pe model neo-medieval, ratând dialogul), de absența educației pentru dialog social, de ratarea intereselor proprii de către cetățeni și enumerarea cauzelor ar putea continua.
Certă este că această lipsă generează imaginea unei discontinuități, a unei rupturi între putere și cetățeni, contribuind la sentimentul lipsei de reprezentare, ce alunecă rapid către imaginea absenței reprezentativității și apoi a deficitului de legitimitate.
Nemulțumirea lor este în bună măsură justificată
Nemulțumirea lor are foarte multe zone de suprapunere pe nemulțumirea noastră. Ratăm acest lucru în momentul în care cădem victimele unor înțelegeri schematice, simplificatoare, bazate pe împărțirea în două tabere, în buni și răi, proiectându-i pe ei ca agenți ai unor interese străine (Rusia)[4] sau ca victime ale neînțelegerii (considerându-i proști).
Exprimarea nemulțumirii prin alegerea unora care se legitimează drept adepți ai suveranității naționale (de fapt, a extremismului de dreapta dacă privim atent conținutul) este deranjantă, indezirabilă chiar pentru mulți dintre noi, dar nu excepțională. Nu se întâmplă doar în România, fiind suficient să observăm evoluția extremismului de dreapta din cea mai mare parte a Europei. Deși suspectez că la noi este mai curând vorba de oportunism politic (aderența la valorile specifice intrând în zona fățărniciei), pot fi constatate evoluții cu caracter chiar global în această direcție.[5]
Aleșii noștri sunt mai buni decât ai lor?!
Diferențele dintre noi și ei par să se ivească în privința persoanelor pe care alegem să le investim cu sarcina rezolvării problemelor care ne generează nemulțumiri legitime. Însă, și aici avem niscaiva asemănări: în timp ce ei par că se îndreaptă majoritar către persoane problematice, alegând să vadă la ele doar afirmațiile privitoare la răzbunare, modificare, restructurare etc., noi alegem în bună măsură[6] persoane care simțim că de fapt nu ne reprezintă, cărora le zărim cel mai adesea incompetența, liniștindu-ne reciproc că asta înseamnă democrația. Pe mulți dintre preferații lor îi percepem ca frizând nebunia sau alte chipuri ale anormalității, în timp ce pe mulți dintre cei aleși noștri îi vedem că sunt de fapt incompetenți sau rău intenționați.
De partea noastră ar putea fi faptul că cei cu slabe competențe ajunși la putere într-o societate democratică pot face mai puțin rău decât nebunii ajunși în poziții de decizie într-o societate autoritară. De partea lor este faptul că deficiențele celor aleși întrețin în mod justificat nemulțumirea lor, multe dintre aspectele ei fiind de fapt parte a nemulțumirii noastre.
Care este forma de compromis dezirabil?!
Deocamdată nu are contururi clare pentru mine. Știu doar că politica este bazată pe compromisul între interesele diferitelor părți, condiția de posibilitate a acestuia fiind înțelegerea comună, bazată pe dialog. Este drept că ascultarea reciprocă și dialogul par să fie asimetrice, ei părând mai aproape de atitudine dogmatică. Însă, nu ne putem permite riscul de a aluneca într-o poziție similară, deoarece asta ar însemna împărțirea noastră irevocabilă în două tabere, în „două Românii” diferite.
Avem nevoie atât de idealuri comune sau de combinarea unor idealuri diferite cât și de conștientizarea faptului că, la final, realitatea viitorului se va contura în zona unui compromis între prezent, idealuri și o serie întreagă de alte variabile ce se află în afara controlului nostru.
Precizare: încercarea de-a descoperi unde greșim nu este îndreptată către identificarea unor vinovați ce ar trebui, eventual, pedepsiți, ci spre generarea posibilității de-a schimba situația prin îndreptarea erorilor.
______________________________________________
[1] Suspectez că, așa cum URSS și acum V. Putin au făcut din amenințarea externă mijloc de control intern, principalele două partide politice au încercat să controleze alegerile și, mai ales, agenda politică prin recurs la amenințarea extremismului. Cu câteva mențiuni importante: la alegeri au scăpat într-o oarecare măsură lucrurile de sub control; intervenția celor două partide politice este una amestecată cu cea a serviciilor și altor zone ale instituțiilor statului („sistemul”); mulți dintre cei aflați în toate aceste zone (inclusiv lideri politici) împărtășesc de fapt o bună parte dintre ideile extremei drepte, încercând să le exprime pe calea acestei medieri.
[2] Puteți verifica simplu nivelul cunoașterii în domeniu încercând să indicați semnificația denumirii Val Duchesse.
[3] În spațiul democrației europene dialogul social este o valoare atât pentru social democrați cât și pentru creștin-democrație.
[4] Probabil în parte ca formă de reacție la acuzele lor că noi am fi sclavii Occidentului, oamenii lui G. Soros etc.
[5] Nu fac parte din categoria celor care simt nevoia să-și contorsioneze interpretările în privința lui D. Trump: consider că el este un exponent evident al acestui curent tradiționalist-suveranist-extremist. Cred că o parte a problemei pe care o avem cu suveranismul-extremist în România ne vine dinspre SUA și o multe dintre statele Europei.
[6] Pentru a ne construi o scuză, putem considera că uneori suntem nevoiți să alegem, doar pentru a ne apăra de nebunii lor.
