Despre neo-ludismul românesc sau falsa opoziție față de tehnologie

Idea acestor rânduri a pornit de la constatarea anecdotică a unei semnificative rezistențe împotriva mijloacelor tehnologice de comunicare în actualul context. Nucleul îl constituie multiplele forme de manifestare a rezistenței din partea celor chemați să utilizeze platformele online în activitatea profesională în această perioadă.

Cu câteva luni înainte de pandemie, în timpul campaniei aferente alegerilor universitare (din universitatea în care lucrez) l-am întrebat pe unul dintre candidați, care a devenit ulterior rector, dacă are de gând să dezvolte o platformă online pentru lucrul cu studenții. Motivul îl constituia nevoia personală de-a utiliza astfel de instrumente, generată de-o dorință de eficientizare. Pentru mine era clar că aceasta va deveni o componentă vitală a activității universitare, însă nu credeam că se va întâmpla asta atât de rapid.

Cu puțin timp înainte de această pandemie primisem invitația de a sprijini organizarea unei dezbateri pe tema demenței digitale. Evident, pornind de la cartea lui Manfred Spitzer pe această temă. M-am tot codit (unul dintre argumente fiind faptul că eu sunt pro digitalizare), fiindu-mi neclar dacă în discuție sunt argumente științifice sau abordări de factură neo-ludită[1].

În discuție nu sunt dovezile privind capacitățile profetice individuale. Nu am anticipat niciodată că nevoia de utilizare a instrumentelor online va căpăta o importanță atât de mare într-un timp atât de scurt.[2] Exemplele amintite (alături de multele altele) erau coerente cu anumite tendințe ale societății, ce pot fi observate cu puțină atenție. Gesturile mele sunt doar exemple de comportamente manifestate de majoritatea membrilor societății, care tind să adopte tot mai mult noile soluții tehnologice în activitatea profesională. Rezistența unora dintre cetățeni la aceste tendințe nu le va modifica în mod esențial, ci va avea ca efect mai curând o formă de izolare a celor care li se opun. Problema o constituie efectele acestor forme de opoziție asupra ansamblului societății.

Nu trebuie să ne grăbim în a emite judecăți definitive. Cred că fie nu există o perspectivă corectă din punct de vedere etic în privința progresului tehnologic fie judecata adecvată va fi furnizată abia de viitor. Ceea ce înseamnă că nu pot emite pretenția că eu am dreptate iar ceilalți se înșală, respectiv că susținătorii înfocați ai utilizării tehnologiei sunt pe calea cea bună în timp ce rezistența anti-tehnologică (neo-ludiții) se înșală. În bună măsură problema ține de alegerea unui sau altui din modurile de viață. Însă, toate alegerile noastre au consecințe. Ele sunt generate de oportunitățile pe care le fructificăm sau le ratăm și de riscurile asociate fiecăreia dintre căile pe care alegem s-o apucăm.

Personal sunt convins că tehnologia oferă oportunități semnificative[3], caracterul ei ustensilic/utilitar fiind accentuat de contextul actual. Dacă sarcinile de lucru îți sunt clar alocate și trebuie să le execuți de la distanță atunci utilizarea tehnologiei îți oferă un avantaj. Dacă ești angajat, eschivele în fața tehnologiei se traduc simplu prin refuzul efectuării sarcinilor, ascunzând în spatele lor ceva ce face obiectul disciplinei muncii. Dacă ești antreprenor ratarea adaptării poate echivala cu falimentul.

Incapacitatea de adaptare poate amplifica viteza de survenire a consecințelor negative ale viitorului. Este ușor de prevăzut că o combinație între cursurile online, orientarea către business a câtorva universități occidentale (globale), prestigiul acestora și dezvoltarea rapida a instrumentelor de traducere automată poate determina scoaterea de pe piața a majorității universităților de la nivel național/local. Distanța și limitările economice constituie principalul avantaj al localului în fața globalului.  Dacă ele vor fi anulate de medierea online-ului atunci globalul va înghiți localul. „Nimic nu va mai fi la fel” poate însemna și  incapacitatea universităților din multe părți ale lumii de a se adapta la noul mediu.[4]

„Demența digitală” riscă să fie înlocuită rapid cu „retardul digital” (ca formă de întârziere determinată de „analfabetismul tehnologic/digital”), ultimul cuprinzând persoanele care nu sunt (încă) adaptate la noile mijloace. În termenii societății tradiționale nu este nimic în neregulă cu oamenii care rezistă digitalizării[5]. Însă, societatea se schimbă continuu, transformările afectând și viteza de schimbare a societății. Creșterea vitezei de schimbare riscă să determine o sporire continuă a ponderii inadaptaților. O soluție socială o constituie creșterea toleranței, argumentul fundamental fiind de tipul: promotorii schimbării de astăzi pot deveni inadaptații de mâine. Problema o constituie supraviețuirea economică și socială a indivizilor inadaptați, a comunităților din care ei fac parte și a vechiului tip de organizare socială. Ponderea marea a inadaptaților dintr-o societate îi generează acesteia o reducere a competitivității pe o piață tot mai globală. Costurile sociale aferente apărării unor valori tradiționale, asociate rezistenței la digitalizare, riscă să fie suportate de toți membrii societății.

Există riscul ca chipul viitorului să nu depindă atât de mult de alegerile individuale, ci mai curând de un „spirit al societății”, acesta având un grad semnificativ de autonomie. În egală măsură, este posibil ca libertatea alegerilor individuale să fie restrânsă semnificativ de presiunea pe care o exercită ideologia progresului. Esențial este rezultatul: diferența dintre prezent și trecut este în continuă accentuare, tehnologia fiind principala cauză a acestei continue distanțări. Din perspectivă pragmatică respingerea tehnologiei accentuează decalajele sociale actuale.

Am senzația că neo-ludismul românesc este mai curând formal, manifestările sale fiind generate mai degrabă de incapacități de adaptare/comodități individuale sau de grup decât de orientări structurale împotriva tehnologiei. Patognomonică este ambiguitatea față de tehnologie: rezistența pare să fie mai curând împotriva utilizării noilor tehnologii în activitățile profesionale, ea fiind uitată în spațiul utilizării domestice a acestora. Ar putea fi relevant și faptul că principala cauză a revoluției din decembrie ’89 a fost dorința de acces la societatea de consum, succesul acestui tip de societate fiind generat în special de introducerea noilor tehnologii în consum.

De altfel, dacă lărgim contextul putem observa că ludiții sunt prinși într-o contradicție: resping progresul tehnologic ce generează schimbări în societatea din care fac parte, solicitând menținerea tehnologiilor de producție deja utilizate. Or, tehnologiile deja existente sunt  rezultatul progresului tehnologic din perioadele anterioare. Un ludit consecvent ar trebui să revendice eliminarea tuturor tehnologiilor de producție. Însă, asta ar echivala cu întoarcerea în preistorie, la un moment în care linia de demarcație dintre uman și pre-uman ar deveni neclară. Renunțarea la trecutul constituit pe baza tehnologiei tinde să ne scoată din zona umanității, indicând astfel relația strânsă dintre om și această formă de mediere a relației sale cu lumea. Nu-mi este clar unde-l va duce tehnologia pe om în viitor, respectiv dacă viitorul trebuie să includă vreo formă de separare: a omului de tehnologie sau a tehnologiei (devenită independentă) de om. O speculație cu aparențe liniștitoare o reprezintă varianta accentuării acestei relații până la nivelul unei încorporări reciproce, care ar face din tehnologie un suport atemporal pentru ceva din esența umanului.

Deocamdată însă trebuie să găsim soluțiile adecvate de a utiliza tehnologia pentru a ne educa copiii. Indiferent de opțiunile etice individuale și de competențele pe care le aveam anterior în privința utilizării noilor tehnologii. Forțarea cuplului profesor-elev/student în a recurge la medierea tehnologiei va avea cel puțin un avantaj: ambele părți vor avea o perspectivă mai adecvată asupra ei înainte de a o critica sau adula. Poveștile din povești vor fi înlocuite cu poveștile din experiență. Deciziile viitorului vor fi mai bine informate.

[1] Termenul desemnează generic pe cei care se opun introducerii noilor tehnologii în activitățile de producție. O prezentare amplă a conceptului poate fi găsită, spre exemplu, aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Neo-Luddism

[2] Dacă aș fi știut asta aș fi investit toți banii pe care-i puteam strânge în platformele digitale.

[3] Menținând un nivel de atenție asupra riscurilor pe care le aduce cu sine.

[4] Adaptarea poate presupune însă o combinație dintre utilizarea noilor tehnologii și limitarea ponderii acestora. Dacă ratarea utilizării noilor tehnologii riscă să îndepărteze studenții, îmbrățișarea necondiționată a noilor tehnologii ar muta jocul pe un teren în care este ușor de ghicit cine vor fi câștigătorii. Combinarea celor două tipuri de abordări ar putea oferi celor puțin o perioadă de răgaz. Admiratorii sistemelor de educație occidentale pot sugera că încercarea de a sprijini localul echivalează cu încurajarea lipsei de performanță. Personal cred că robustețea sistemelor ar trebui inclusă în analiza eficienței lor. Pandemia COVID-19 redeschide discuțiile despre echilibrul care trebuie să existe între global și local pentru ca societățile să poată supraviețui noilor amenințări.

[5] Nu i-am inclus pe cei care nu pot ține pasul cu ea. Chiar dacă sunt mulți, problema lor ține fie de incapacitatea societății de a gândi mijloacele eficiente de sprijin fie de dorința de diferențiere/utilizare a avansului competitiv pe care îl generează segregarea digitală. Este bine să ne amintim că una dintre condițiile profitului o constituie asimetria informațiilor.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site