Ce a stârnit valul de iraționalitate la care asistăm? Nu cred că este un fenomen determinat de o singură cauză (deși nu este exclus ca una dintre cauze să fie dominantă).
Câteva dovezi ale unei societăți tot mai iraționale
Iraționalitatea socială este evidențiată de multiplele dovezi existente:
Modul în care alegem politic sau tindem să alegem. În medie, nu mai reușim să vedem nebunia (aici un eufemism pentru prostie), sau ne recunoaștem cumva în ea.
Felul în care intenționăm să-i tratăm pe cei diferiți de noi. Umanismul nostru s-a întors la originile sale, esența sa tinzând să redevină diferențierea dintre cei care (vrem să) ne considerăm civilizați și cei pe care ne convine să-i definim ca barbari. Pare să nu aibă nici o importanță că incapacitatea de-a recunoaște umanitatea altuia (sau de-a zări Divinitatea în el, începând cu creștinismul) cădea în ultimele decenii de partea barbariei.
Datorită evidenței legăturii dintre comportamente și consecințe, locul în care iraționalitatea devine cea mai vizibilă este medicina.[1] Nu doar că o mulțime tot mai mare de oameni nu cred în dovezile medicale (ori în medicina bazată pe dovezi), dar fac din asta o profesie de credință.
Ce ne-a adus aici?
Există mai mulți concurenți pentru cauzele explicative.
Noile tehnologii și (pseudo)inteligența artificială
Deși ne bucură (și ne sperie totodată) să considerăm că suntem creatorii unei noi forme de inteligență, impactul ei asupra noastră pare să fie ambiguu.
Pandemia
Pandemia a întrerupt temporar bunăstarea și a evidențiat limitele controlului uman, pe care majoritatea nu a dorit să le accepte. Totodată, a generat întâlnirea cu consecințele modului de dezvoltare a umanității. Nu mă refer la crearea virusului în laborator, ci la contextul general care a favorizat răspândirea virusului, la amplificarea circulației și comunicării oamenilor.
Evoluția fenomenului religios
Aparenta renaștere a religiozității cred că se îndreaptă în multe cazuri în direcții imprevizibile. Nu-mi este clar dacă asistăm la o creștere a religiozității sau la o amplificare a preferinței pentru Divinitatea drept cauză explicativă. Noul val nu are o direcție clar definită, identificabilă prin referirea strictă la un set cunoscut de credințe religioase, fiind un fenomen mult mai ambiguu. Comportamentele magice ar putea explica esența noii religiozități.
Alterarea încrederii oamenilor în oameni
Încrederea reciprocă este ingredientul esențial pentru orice societate. Deoarece nu putem cunoaște toți membrii unei comunități, suntem nevoiți să ne bazăm pe un mecanism tradițional: convenim asupra unor valori, acestea instituind reguli de comportare ce generează capacitatea noastră de predicție reciprocă.[2] Predictibilitatea aduce cu sine sporul de încredere în cei care asumă aceleași valori cu noi. În mod firesc, amplificarea diversității culturale scade continuu capacitățile noastre predictive, diminuând încrederea în ceilalți. Ea este compensată de amploarea încrederii în tehnologie, aceasta fiind cel mai important numitor comun la nivel global.[3]
Modificarea structurii sociale generată de diversitate nu este un fenomen nou, unele societăți având deja mai multe decenii la dispoziție pentru a se adapta. Principalul mecanism de atenuare a impactului diferențelor l-a constituit mutarea accentului de pe valorile comunitare pe cele meta-culturale, sub forma impunerii regulilor statale și a celor internaționale.
Eficiența acestui mecanism pare să fie una limitată, fiind pusă la grea încercare de amplificarea percepției prezenței diversității mediată de noile tehnologii. Suplimentar, limitele posibilităților de control instituțional asupra discursurilor din noile medii de comunicare au spart echilibrul existent între discursurile publice oficiale, ce sugerau poziția majorității, și modalitatea de cristalizare a opiniilor comune. Absența constrângerilor oficiale exercitate asupra discursului public are ca efect ivirea unor discursuri indiferente față de condițiile minime de organizare, desfășurare și indicare a referentului.
În discuție este o alterare a funcției de reprezentare politică. Rolul de catalizator al opiniilor majorității, atribuit în mod tradițional politicianului, a fost preluat într-o bună măsură de influencer. Modelul politic democratic nu s-a adaptat suficient de repede pentru a îngloba noile mecanisme de reprezentare socială.
Asistăm la multiplicarea fără precedent a spațiilor în care se desfășoară discursul public, nefiind clar statutul diferitelor noi medii de comunicare. Mutarea comunicării instituțiilor și politicienilor în noile medii (determinată de dorința de a-și menține capacitatea de influență/cristalizare a opiniilor) a avut ca efect o formă de legitimare a discursurilor ce se desfășoară în aceste spații, indiferent dacă ele respectă sau nu regulile oficiale. Ambiguitatea de rol dintre politician și influencer este dublată de credibilitatea generată tuturor exprimărilor din noile medii de comunicare. Confuzia dintre regula majorității, specifică democrației, și nivelul vizibilității a forțat granița dintre exprimarea legală și percepția exprimării legitime.
Dialogul a fost înlocuit de discursul sofistic. Dat fiind specificul noilor medii de comunicare, oamenii tind să-și recite ideile fără să se asculte unii pe alții.
Credibilitatea a fost înlocuită de vizibilitate: nu contează cât de argumentat este discursul, ci câtă adeziune mobilizează, indiferent de căile prin care o declanșează.
Aparența a luat locul esenței. Nu mai contează de loc ce spune o persoană, ci cum spune, cum arată, ce emoție transmite, ce formă a încrederii în sine tinde să cristalizeze.
Filosofia este înlocuită de consilierea filosofică. Noii oameni trebuie protejați de povara gândirii, afirmarea a ceea ce este tinzând să fie înlocuită de ceea ce le place să audă.
Comunicarea în noile medii nu mai este constrânsă de regulile logicii aristotelice, suspendarea principiului noncontradicției fiind cea mai vizibilă. Aceste medii de comunicare funcționează pe „o nouă logică”, un în care A și non A sunt admise simultan, în care diferența dintre realitate și ficțiune este atenuată de iluzia capacității de-a genera orice tip de realitate prin discurs. Vedetele acestor locuri de comunicare se simt eliberate de tradiționala constrângere a adecvării rostirii la ceea ce este sau ceea ce am dori să fie (împreună cu obligația de-a respecta diferența dintre ele), considerând că unica formă de existență a realității este cea constituită prin intermediul discursului.
Acestea sunt spații în care amploarea adeziunii la convingeri este considerată singurul criteriu al adevărului. Nu contează faptele și datele, argumentele și priza la realitate, ci cât de frecvent este afirmată o idee, respectiv cât de mulți și fervenți sunt susținătorii ei.
Adevărul tinde să fie considerat o problemă politică, părând să depindă de majoritățile care susțin una sau alta dintre idei.
Distanța dintre acțiune și consecințele ei, creată de civilizație și tehnologie, are ca efect secundar generarea unei rupturi ample între realitate și discursurile rostogolite în noile medii de comunicare, ce generează convingeri oblice față de realitate.
În „non unde”-le creat de discursurile iraționale totul pare să fie posibil.
Este amenințată posibilitatea de înțelegere reciprocă, dialogul fiind înlocuit de adeziunile afective la diferite forme de exprimare a multiplelor convingeri.
Per ansamblul, asistăm la multiplicarea și diversificarea actorilor politici, noii pretendenți la acest rol refuzând sau fiind incapabili să respecte regulile reprezentării.
Teama de străin și noile chipuri ale înstrăinării
Noul chip al străinului pare să fie străinul de logică, oamenii care par să utilizeze alte reguli ale discursului, indiferenți față de ceea ce, în mod tradițional, consideram a fi criterii ale raționalității.
În plin debut al epocii inteligenței artificiale, ce poate media un spor de raționalitate, se ivește un nou chip la străinului: adepții iraționalității. Descoperim deseori susținători ai iraționalității în cele mai stranii locuri, începând cu membri ai familiei, prieteni, vecini, continuând cu locurile în care respectarea criteriilor raționale ar trebui să facă parte din standardele profesionale.
Distanța de logică, vizibilă în discursurile aruncate în noile medii de comunicare, scoate la iveală faptul că acești oameni nu mai respectă regulile tradiționale ale gândirii, ratând semnificația lui ce înseamnă a gândi. Termenul utilizat în mod tradițional pentru a indica o astfel de situație era cel de prostie. Deoarece „numele lor este mulțime”, s-ar părea că recursul la o astfel de denominație devine periculos.
Sporirea accentuată a incertitudinii
Multiculturalismul noului tip de societate amplifică doza de necunoscut pe care o întâlnim în mod cotidian. Comunitățile în care trăim devin din ce în ce mai nefamiliare. O consecință o constituie căutarea lui Acasă în locurile în care ne mână nostalgiile identitare sau diferitele oferte vehiculate în noile medii.
Încercarea de-a exporta modelul democratic american, ce are la bază un nivel semnificativ de aglutinare a diversității, a generat o tensiune semnificativă în statele constituite pe model național. În discuție este o criză a modelului social, toleranța specifică democrației intrând în coliziune cu orgoliul naționalist.
În momentul în care confederația care exportă acest model, SUA, a intrat într-o criză identitară, la putere ajungând reprezentanții unui curent care respinge diversitatea, a dispărut unul dintre catalizatorii tensiunii dintre tendințele identitare la nivel statal pe criterii etnice sau/și religioase și diversitate.
Creșterea poverii cognitive
Nivelul de complexitate al societății este în continuă creștere. Este suficient să observăm, spre exemplu, sarcina cognitivă pe care o aduce necesitatea deprinderii cu utilizarea diferitelor aplicații. Curba poverii cognitive se mută tot mai mult la dreapta: ce am învățat la vârsta la care creierul nostru avea suficientă flexibilitate devine din ce în ce mai irelevant.
Fisurarea identității personale
Nevoia tot mai accentuată de long life learning ne fisurează identitatea, tinzând să ne arunce în irelevanță trecutul. Zona de stabilizare identitară creată tradițional prin referire la acea perioadă a vieții noastre pe care am dedicat-o învățării, desfășurată în instituții consacrate, este acum șubrezită de viteza cu care ceea ce am învățat devine perimat.
Iraționalitate, numele tău este mulțime!
Adepții iraționalității tind să se organizeze în confesiuni. Acești oameni au înființat deja partide sau sunt aglutinați în jurul unor reprezentanți, numitorul comun fiind aderența la același model de (i)raționalitate. Idolii le sunt, invariabil, oameni iraționali care fac din indiferența față de logică și din respingerea judecăților bazate pe rațiune în diferite domenii o virtute.
Aceste comportamente aduc cu ele riscul de-a afecta viitorul pe o cale neașteptată: pseudo-discursurile iraționale ar putea contamina diferitele chipuri ale inteligenței artificiale.
Populismul irațional a generat Iluzia egalității cognitive a subiecților, bazată pe importanța dorințelor convingerilor personale, ivită în dauna validării intersubiective desfășurată în cadrul comunităților cognitive ale diferitelor tipuri de experți.
Idioții utili
O bună teorie explicativă vizează transformarea interesată a inadecvării cognitive în armă de luptă. Cea mai evidentă este situația vaccinării și utilizarea opozanților ei în interes politic. Reiterând ideea idioților utili, această perspectivă ne propune să evaluăm cui îi folosește acest val de iraționalitate.
Din perspectiva aderenței la regulile raționalității, cel mai mare risc ce-i amenință pe acești oameni este cel de zombi: au o existență fizică certă, riscând însă să rateze adeziunea la acel ceva ce ne face umani, respectiv gândirea.
Problema acestei perspective o constituie riscul ca ea să ne împingă spre o formă a teoriei conspirației, considerând că prostia noastră este cauzată de fiecare dată de alții. Pentru a evita să fim proști atunci când analizăm prostia se impun câteva precauții.
Prima precauție ține de corecta evaluare a responsabilității: dată fiind legătura dintre comportamente și consecințe, nivelul nostru de raționalitate este în foarte mare măsură în responsabilitatea noastră. Într-un anume sens, responsabilitatea este proporțională cu durata petrecută în instituții educaționale (prostul cu diplomă nu are scuze).
A doua abordare precaută ne este indicată de briciul lui Occam: deoarece explicația cea mai simplă are o probabilitate mare de adevăr, trebuie să constatăm că cea mai simplă explicație cauzală a prostiei este chiar prostia. Cu alte cuvinte, există suficiente motive intrinseci prostiei care ar putea sta la baza ei. Unul dintre punctele de pornire îl constituie lenea (sau economisirea energiei cognitive): a gândi presupune un efort semnificativ, pe care nu toți sunt dispuși să-l facă (și pe care nici unul dintre noi nu-l face de fiecare dată).
Prostia generează un dezavantaj competitiv. Alături de „Prostia dăunează!”, afirmația „Dușmanii ne vor proști!” are caracter tautologic. În mod sigur cei care nu au interese coerente cu ale noastre se bucură de prostia noastră, având interes s-o sprijine. Indiferent care este cauza prostiei, idioți utili (proștii prostiți) sau cei nativi, ea profită cuiva. Procentele de susținători ale diferitelor idioțenii trebuie înțelese ca forme de evaluare a sprijinului intern de care se bucură cei care acționează împotriva intereselor noastre. Dacă ele ating majorități atunci le-am creat celor interesați o situație ideală: ne-au înfrânt fără luptă, mințile noastre transformându-ne în dușmanii intereselor noastre. Devenim o armată de zombi ce se comportă în baza unor directive stabilite de alții, străini care au reușit să ne convingă că ele ar fi de fapt deciziile noastre. Refuzând gândirea ratăm libertatea.
___________________________________
[1] Am tot încercat să utilizez acest tip de revelator în articolele dedicate prostiei.
[2] Spre exemplu, dacă toți alegem să respectăm regulile semaforului atunci fiecare dintre noi știe când vor traversa toți ceilalți.
[3] Încrederea în tehnologie este orientată către calitatea de mediu, de mijlocitor al controlului asupra lumii sau de multiplicator al lumii. Deși în sine tehnologia nu este o valoare, ea prilejuiește raportări de forma ca și cum ar fi o valoare.
