O vină esențială ce cred că aparține intelectualilor români o constituie incapacitatea de a cerceta ce se întâmplă cu mentalitatea românilor și de a găsi soluțiile adecvate dramului de adaptări necesare saltului social la o societate democratică eficientă. Prin cercetare înțeleg abordarea problemelor în paradigma riguroasă a cercetării științifice, bazată pe verificarea experimentală a ipotezelor și pe generarea unei minime capacități predictive.
Un intelectual care scrie pe tema metehnelor poporului român este mai aproape de artă (dacă are stil) decât de cercetare. Nu titlul celui care se ocupă de o problemă definește prezența sau absența cercetării, ci metoda și admiterea faptului că în afară cadrului experimental poate emite doar speculații.
Am fost preocupați mai mult să scriem despre voltele în afara normalității contemporane pe care le face acest popor decât de aflarea soluțiilor pentru a le diminua amploarea. Acuzarea trecutului și a celor pe care-i considerăm urmașii lui a ocupat infinit mai mult timp și energie decât încercarea de a ne ajuta semenii să înțeleagă o realitate ce-si schimbă contururile în mod cotidian.
Sărăcia instrumentelor de cercetare utilizate pentru a înțelege ce (și de ce) ni se întâmplă, puținătatea universitarilor angrenați în aflarea soluțiilor la problemele sociale cotidiene, cvasi-absența studiilor relevante pentru fundamentarea unor politici publice sunt exemple de ratare a abordărilor riguroase.
Intelectualul-politician(ist) și politicianul intelectual
Politicienii au preluat și amplificat acest tip de comportament. Generalizând (în unele cazuri în mod pripit), avem motive să considerăm că politicienii nu înțeleg conceptul acțiunii politice bazată pe dovezi, ratând relația dintre politică și știință. Este suficient să le observăm comportamentul de lăutari (partitura jucând aici rolul studiului științific) pentru a-i considera amatori, oameni situați la distanță de rolul pe care-l par că-l asumă. Critica lui A. Pleșu la adresa absenței profilului profesional al politicienilor (un deficit structural ce contribuie la explicarea comportamentelor politicianiste) este întemeiată în sensul ei tare pentru un alt motiv decât cel intenționat de autor: în majoritatea lor oamenii aceștia nu au simțul acțiunii pe baza de dovezi științifice, definitoriu pentru practicarea cu succes a oricărei profesii.
Este drept că adesea deficitele intelectuale ale politicienilor sunt mult mai ample, ele avându-și una din cauze în studiile făcute adesea „pe hârtie”. Ar trebui însă să reținem această nevoie a politicienilor de-a avea diplome cât mai înalte, mergând până nivelul doctoratelor, ea indicând ceva esențial despre percepția socială asupra statutului ce corespunde acestor diplome, adică asupra intelectualului.
Deși este evident acest viciu social, n-am reușit încă să generăm soluțiile adecvate pentru contractarea lui. Atacurile având că temă erorile gramaticale[1] sunt semnul unei rupturi intrare cei care vor să-și salveze sensul existenței prin intermediul etichetei de intelectual și cei asupra cărora școala nu a exercitat mari influențe, indiferent de anii de studii indicați de diplomele pe care le dețin.
Presiunea pentru ierarhizarea societății prin intermediul studiilor (amplificată în perioada comunistă) dublată de refuzul acceptării soluțiilor alternative de reușită socială, explică în bună măsură apetența politicienilor pentru diplome. Ea s-a ivit în contextul poziționării majorității intelectualilor în poziția de susținători ai dreptei, ei transformând diplomele și gramatica în arme politice. Gramatica nu poate fi cumpărată (un purtător de cuvânt poate echilibra parțial situația). Cu diplomele este altă treabă, mai ales când îi faci pe furnizorii lor dependenți de soluțiile alternative de supraviețuire.
Depărtarea de mulțimea co-naționalilor
Intelectualii români sunt stăpâniți de un ethos al distantei de uman, în majoritatea lor, turnul de fildeș, cu surogatele lui, constituind modelul preferat. Această atitudine (de secol XIX) este vizibilă în lipsa preocupării față de problemele cotidiene, în disprețul arătat față de munca fizică (gândită de ei în vecinătatea animalității), în ironia cu care tratează inginerii (care sunt, e fapt, o specie aparte a intelectualului).
În măsura posibilităților (generalizând; iarăși, pripit), medicul stă departe de pacient, scurtând la minimul posibil întâlnirile cu el, inginerul este lipsit de gândire ergonomică, adaptarea gadgeturilor la uman lipsind din priorități, arhitecții construiesc buncăre pe post de locuințe, profesorii interpun cartea între ei și elevi…
Intelectualii ar putea fi buni să conducă o țară de îngeri sau de oameni care se comportă conform imaginii pe care o au (o prescriu) fiecare dintre ei asupra socialului. În mod clar nu această țară cu acești oameni care aleg să trăiască fiecare așa cum îi dictează conștiința și contextul.
Istoria ne oferă o explicație posibilă?!
Proveniența inițială a intelectualilor din rândul boierimii a generat o mentalitate specifică, perpetuată până în zilele noastre. Chiar dacă originile intelectualilor s-au diversificat de-a lungul timpului, aspirațiile specifice boierimii s-au perpetuat, ea fiind probabil cea mai importantă cauză a puținilor intelectuali de stânga.[2] Cea mai vizibilă componentă a mentalității o constituie depărtarea de popor, distanța față de mujici fiind principala componentă a stimei de sine. Problema acestui mod de-a fi îl constituie absența egalității de șanse, adică lipsa mobilității sociale.
Conștienți că erau dezavantajați de acest mecanism, comuniștii au inversat abordarea, originea sănătoasă devenind unicul criteriu de acces la statutul de intelectual. Această mutare radicală a avut o serie de efecte negative, destul de cunoscute, alături de câteva pozitive (existența liftului social fiind, probabil, cea mai importantă). Dorind o întoarcere la situația anterioară, postcomuniștii au continuat seria inversărilor radicale.[3]
Ticăloșia cultă
Formula îi aparține lui G. Liiceanu,[4] autorul utilizând-o pentru a explica posibilitatea coexistenței răului și a culturii în cazul aceluiași individ, respectiv faptul că nu este suficientă cultura pentru a ajunge la bine.
Oricât ar părea de paradoxal, cultura nu este același lucru cu cunoașterea. Sensul slab al acestei idei este ușor de înțeles: accesul la cultură poate fi limitat la perioade istorice și la secțiuni ale sale ce au o relevanță limitată asupra orientării comportamentului contemporan. Sensul tare însă vizează atât existența unei distanțe între cultură și cunoașterea științifică cât și dimensiunii de lume a culturii, de „rezervor al unor strategii de supraviețuire” specifice. Or, din cultura română pare să lipsească un set important de astfel de strategii.
Ideile pe care le-am sugerat pe tema culpei intelectualilor schițează în parte posibilitatea ticăloșiei culte. Deși pare a ține de libertatea opțiunilor politice, consider că absența preocupării pentru social este parte a ticăloșiei culte. Întrebarea radicală care se ivește în contextul perspectivei sociale este următoarea: elitismul este o formă a ticăloșiei culte?
Distanțarea de ceilalți pentru a scăpa de participarea implicită la relele epocii nu face decât să le accentueze impactul, pregătind totodată locul pentru cele ce vor urma. Distanțarea vizează separarea de cei considerați vinovați, de „vulgul care votează prost”. Evitarea pericolului culpei atrage după sine relaxarea lui: poate să fie rău dacă nu sunt eu de vina!
Aici poate fi observată o culpă fundamentală a intelectualilor: spre deosebire de ceilalți ei ar fi putut să știe care sunt soluțiile. Însă, efortul depus spre individualizarea prin distanțare le-a consumat o bună partea din energia necesară pentru a înțelege.
Cu excepția lui Spiru Haret și a celor care i-au pus în practică ideile, intelectualii noștri au preferat mai curând o formă de „iluminism la distanță”, ratând esența acestui curent istoric responsabil de modernizare socială. Societatea românească n-a intrat cu totul în modernitate niciodată, o parte a culpei pentru ratarea acestei etape istorice aparținând intelectualilor.
Există diferențe dintre elite și vulg ce sunt reale (unele dintre ele având la bază diferențele dintre oportunități). Însă, a le amplifica pentru a face din ele principalul criteriu al identității deschide prăpastia din care-și fac apariția diferitele chipuri ale răului. Intoleranța naște intoleranță.
Cred că avem nevoie de mai mulți înțelepți, mai curând decât mai mulți intelectuali. Mai mulți oameni pentru care intelectul trebuie să-și capete definiția în funcție de priza asupra realității.
__________________________________
[1] Intenționez să abordez în altă parte problema utilizării gramaticii ca instrument politic.
[2] În discuție sunt oamenii preocupați de problemele sociale, nu cei fermecați de cântecul de sirenă al ideologiei comuniste. Chiar dacă se vor găsi destul de mulți care să afirme că această diferențiere nu există, eu mă încăpățânez s-o afirm.
[3] Cu mențiunea că nu prin utilizarea acelorași metode, între cele două abordări existând o diferență fundamentală.
[4] Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Humanitas, 2016, p. 153.
