Încerc în următoarele rânduri o (foarte) scurtă explicație a ivirii cunoașterii științifice, prin recurs la două scenarii posibile: inferențele orientate către descoperirea regularităților și matematica. Prin cunoaștere științifică trebuie să înțelegem aici acea formă a cunoașterii omenești ce dă dovadă de cea mai mare stabilitate și obiectivitate, determinând capacitatea de predicție și controlul asupra naturii. Din perspectiva acestor rânduri cunoașterea științifică se află în continuarea orientărilor către cunoaștere ce caracterizează umanitatea, constituind cel mai avansat stadiu al ei (cel puțin din perspectiva capacității de predicție și control pe care le generează). Dată fiind convingerea în existența unui continuum între cunoașterea cotidiană și cea științifică, ambele scenarii prezentate în continuare pornesc de la încercările de eficientizare a cunoașterii cotidiene și indică soluții optime identificate, ce pot fi considerate caracteristici ale cunoașterii științifice.
I. Primul scenariu este cel al inferențelor (ce pot fi înțelese ca prelucrări ale informațiilor pentru a extrage noi informații) orientate către descoperirea regularităților[1] (a acelor regularități care permit/favorizează supraviețuirea și perpetuarea), el făcând parte din comportamentele adaptive bazate pe prelucrarea informațiilor prin recurs la cunoaștere.
Acest scenariu oferă o formulă simplă pentru înțelegerea cunoașterii omenești, el având la bază orientarea minții (minților) către identificarea regularităților din Natură. În acest scenariu?
- Regularitățile permit ivirea acelei forme de înțelegere capabilă de predicție.
- Predicția permite anticiparea evenimentelor/fenomenelor.
- Anticiparea face posibilă adaptarea comportamentelor.
Care este legătura cu cunoașterea științifică? Această schemă simplă este destul de asemănătoare cu cea a cunoașterii științifice:
- Inferențele constituie metodele utilizate pentru a garanta situarea în zona științei/accesul la cunoașterea științifică.
- Identificarea regularităților constituie unul dintre obiectivele cunoașterii științifice. Nivelul maxim al regularităților identificate și validate (inclusiv comunitar, de alți membri ai comunității științifice) îl reprezintă legile științei, acestea având deseori pretenția de a descrie invariabile fundamentale ale Naturii.
- Legile științei mediază predicția științifică. Predicția intervine și pe traseul descoperii legilor științifice: pentru a fi considerate ca aparținând domeniului cunoașterii științifice ipotezele științifice trebuie să emită predicții testabile. Predicțiile sunt testate în cadrul experimentelor (pe care le putem înțelege aici drept acțiuni ce determină „comportamente”), acestea din urmă putând să evidențieze corectitudinea predicțiilor.
- O formă de adaptare a comportamentelor ce caracterizează în cea mai mare măsură știința o constituie controlul fenomenelor, aceasta mediind trecerea către tehnologie (să-i spunem mediatorul practic al cunoașterii științifice). Tehnologia mediază controlul mediului, inclusiv prin generarea unei noi clase de regularități.
Este relevant faptul că ansamblul acestor mecanisme cognitive orientate către identificare regularităților pentru a spori control a generat, printre altele, introducerea unor regularități suplimentare în Natură, aceasta fiind o definiție (din perspectivă cognitivă) a lumii.
II. Al doilea scenariu (complementar celui schițat anterior), deși pare să vizeze mai curând explicarea apariției matematicii, indică de fapt rolul de mediator al cunoașterii pe care l-au jucat măsurarea, standardizarea și construcția unui limbaj specific primelor două, respectiv matematica.
Încercările de-a face o descriere cât mai corectă și stabilă a Naturii se izbesc de continua problemă a variabilității indusă de descrierile subiective. Prezentarea oricărui lucru sau fenomen din natură este perturbată de multiplele intervenții ale perspectivelor subiective, care adaugă o nedorită (și lipsită de obiectivitate) variabilitate. Una dintre soluțiile găsită de omenire la această problemă a reprezentat-o identificarea unei perspective comune de raportare (un standard sau un set de standarde), menită să stabilizeze prezentarea, respectiv explicația și înțelegerea fenomenelor naturii.
Cum funcționează aceste standarde? În primul rând ele permit înțelegerea lucrurilor și fenomenelor din lume prin apel la comparații: în loc să apelăm la compararea lucrurilor între ele sau la noi, le prezentăm și înțelegem prin comparare la ceva ce considerăm (de comun acord) a fi cel mai stabil sistem de referință pentru fiecare domeniu al cunoașterii.
Cel mai reușit standard de raportare a fost oferit de matematică, ea mediind o nouă modalitate de raportare, măsurarea, și obținerea unor informații adiționale. (Este posibil ca matematica să se ivit tocmai datorită acestei nevoi a omenirii de standarde stabile.)
Ce înseamnă a măsura? A descrie ceva din perspectiva modalității în care acel ceva se raportează la un standard comun, acceptat de umanitate; adică la un sistem metric. Sau, din perspectivă inversă, a prezenta modalitatea în care este acel ceva în funcție de standardul avut în vedere.
Cel mai adesea standardele utilizate în cunoaștere reprezintă sisteme de măsurare. Dorința de măsurare (înțeleasă drept comparare cu pretenție de obiectivitate) a născut căutarea sistemelor metrice. O istorie a sistemele metrice ne indică multiplele încercări făcute de umanitate în acest sens, în stadiile inițiale ele punând în scenă în variate forme una dintre caracteristicile cunoașterii: centrarea pe om (sistemul anglo-saxon de unități este doar unul dintre exemple). Evident, dorința de obiectivitate (ce reprezintă unul dintre fundamentele cunoașterii științifice) a generat aspirația către identificarea unor standarde obiective. Standardele obiective oferă avantajul stabilității. Stabilitatea standardelor oferă cunoașterii stabilitate. Stabilitatea cunoașterii este una dintre condițiile necesare pentru universalitatea ei.
O alternativă la cunoașterea științifică: căutarea standardelor în zona transcendenței
În orizontul nevoii unor standarde obiective poate fi înțeleasă și o bună parte a orientărilor către căutarea divinităților. De fiecare dată când căutarea Divinității pune în scenă transcendența asistăm la încercarea de a schița obiectivitatea, respectiv căutarea unor standarde obiective. Din perspectivă cognitivă transcendența transpune dorința de stabilitate, adică o soluție de ieșire din variabilitatea și incertitudinea (ambele îngreunând cunoașterea) acestei lumi. La limită, până și Judecata de Apoi, ce pare a fi situată (ca majoritatea aspectelor morale) la distanță de matematică, pune în scenă dezideratul unei evaluări obiective asupra sursei înseși a subiectivității, umanul, laolaltă cu o „măsurare” obiectivă a acestuia.
Dacă ne așezăm în perspectiva încercării de-a înțelege creștinismul prin raportare la răspunsurile pe care este posibil să le fi dat unor probleme cognitive, putem observa că el conține atât spațiul obiectivității (destul de populat, de altfel), adică transcendența, cât și „pe cel care măsoară”: Divinitatea. Adică, oferă un standard metric perfect și universal, dublat de corectitudinea măsurătorii. (Leibniz pare să sugereze ceva similar prin formula: Cum Deus calculat et cogitationem exercet, fit mundus.)
În acest context putem înțelege transcendența drept un standard al standardelor. Generalizând, putem considera că umanitatea este traversată de două modalități de raportare la standardul tuturor standardelor, transcendența: considerând-o drept sursă a ceea ce poate fi măsurat (măsurabilitatea a fost instituită odată cu creația) sau drept referință pentru măsurare (sursa actuală a standardelor). (Evident, combinarea celor două poate fi și ea identificată în anumite modele.) Aceste abordări fac parte din categoria soluțiilor propuse pentru a răspunde la problema obiectivității standardelor.
Interogațiile și discursurile pe tema transcendenței nu fac parte din orizontul cunoașterii științifice deoarece (într-o încercare de simplificare a explicației) acestea nu au ipoteze testabile. Pentru a menaja sensibilitățile credincioșilor putem considera că religia aparține unui domeniu diferit față de știință. Cineva ar putea întreba care este în acest caz rostul discuției pe tema transcendenței. Răspunsul este simplu: transcendența, interpretată în acest mod, este o dovadă a preocupării omenirii pentru certitudini cognitive prin recurs la standarde de referință capabile să medieze predicțiile necesare adaptării comportamentului. Din această perspectivă religia și știința constituie două soluții la aceiași continuă preocupare cognitivă. Lesne de bănuit că rădăcina comună a permis diferite transferuri între ele.
Înapoi la matematică
Matematica nu a oferit doar ceea ce am putea defini drept referințele metrice, ci mult mai mult decât atât: un limbaj specific pe baza căruia se poate trece de la rezultatele măsurătorii la aflarea unora informații noi despre ceea ce este măsurat. Prin intermediul matematicii, pornind de la rezultatele măsurării (înțeleasă drept prezentare a unui set de caracteristici) unui obiect sau fenomen se poate ajunge la obținerea unor informații suplimentare (descoperirea altor caracteristici, ce nu au rezultat în mod direct din măsurare; dar care au fost făcute posibile de ea). Un instrument perfect pentru cunoaștere; adică, pentru forma tare a lui a ști, pe care o constituie știința.
Din perspectiva rostului ei pentru omenire, matematica cred că trebuie înțeleasă în primul rând ca o modalitate de generare a perspectivei obiective, construcțiile ei permițând raportări stabile. Ea este un loc de întâlnire al cunoașterii individuale, capabil să anuleze dozele de subiectivitate. Din punctul de vedere al cunoașterii științifice matematica este cel mai reușit model al intersubiectivității, ce ar putea fi considerat un transcendental al umanității.
_______________________________
[1] Acest scenariu mi-a fost sugerat de lectura cărții The enigma of reason, Mercier, H., & Sperber, D. (2018), Penguin Press
________________________________________
Foto preluată din articolul Humans: Naturally Born Scientists, scris de Patrice Ayme.
