Citesc cu niscaiva mirare despre noi poziționări ale mișcării (progresiste?) corectitudinii politice. Meditând la ce se întâmplă și la reacțiile personale trebuie să recunosc că mă simt deseori învechit, aparținând unei epoci demult apuse (și nu este vorba – doar – de comunism).
Contează cine face știință?
Dacă ne referim la calitatea oamenilor de știință (înțelegând prin asta atât nivelul de pregătire cât și aderența la câteva coordonate axiologice menite să determine respectarea standardelor deontologice ce cresc probabilitatea accesului la cunoaștere) atunci putem considera că da, contează cine face știință. (Cu mențiunea că problema standardelor axiologice trebuie privită cu îngăduință dacă ne raportăm la sensurile cotidiene ale valorile Bine și Rău, deoarece trebuie să înțelegem că creșterea capacității noastre – utilizate sau așteptându-și utilizarea – de a ucide este generată tot de unii oameni de știință.)
Nu despre asta este însă vorba aici, ci despre o altă întrebare: Contează genul, etnia etc. oamenilor de știință?
Uimirea mea (de om retrograd/aproape-conservator) este că există un întreg curent în rândul oamenilor de știință care consideră că da, aceste forme de apartenență generate de destin contează. Vă voi indica în acest sens două articole care argumentează o astfel de poziție:
- It matters who does science, publicat de HOLDEN THORP pe blogul revistei Science în data de 11 mai 2023. Deoarece titlul este suficient de sugestiv nu voi insista asupra indicării legăturii dintre conținutul acestui material și ideile din articolul meu.
- Counted at last: US federal agency to pilot PhD survey with questions on LGBT+ scientists, publicat de Amanda Heidt pe blogul revistei Nature în data de 12 mai 2023. Din perspectiva obiectivelor cercetării eliminarea barierelor pe care le-ar putea întâmpina astfel de persoane îmi sună rezonabil. Problematică îmi pare sugestia unui scop implicit al acestei investigații: creșterea ponderii personalelor LGBT în rândul oamenilor de știință. Ca să nu fiu înțeles greșit: nu consider problematică creșterea spontană a ponderii personalelor LGBT în rândul oamenilor de știință (cred că ce fac oamenii în spațiul intim este problema lor, ținând de spațiul libertății personale), ci de intenția unor intervenții voluntare în acest sens, din categoria discriminărilor pozitive.
Combinația dintre cele două articole (și raportarea la seria largă de articole pe această temă din cele două reviste) trimite la ideea unei egale distribuții a persoanelor ce aparțin diferitelor categorii de gen, etnie etc. în rândul oamenilor de știință prin intermediul unor practici de discriminare pozitivă. Or, aici am senzația că există o problemă: prezumția că această distribuție asimetrică este cauzată de existența unor bariere ce împiedică accesul unor categorii de persoane. Această impresie este cauzată de o altă meteahnă a mea ce ține de-o viziune retrogradă: pretenția ca politicile publice să fie bazate pe dovezi.
Eu credeam că nivelul cunoașterii, capacitatea de-a adera la practicile științifice și rezultatele obținute, în contextul absenței restricțiilor bazate pe alte criterii, sunt criterii suficiente pentru accesul la știință. Cum vă spuneam, conștientizez din ce în ce mă mai mult că aparțin zonei conservatoare. În principiu nu este nimic anormal. Doar că aveam convingerea situării personale în multe cazuri de partea progresului. Deși am senzația (subiectivă, este drept) că eu nu mi-am schimbat prea mult opțiunile, m-am trezit dintre-o dată ca putând fi etichetat drept apartenent al dreptei conservatoare.
Care sunt consecințele acestei poziționări?
Metodologic încalcă regula corelația nu înseamnă cauzalitate. Existența distribuțiilor asimetrice raportat la diferite criterii demografice nu înseamnă în sine o înclinare asimetrică a rezultatelor științifice (a cunoașterii) în favoarea uneia sau alteia dintre categorii. Dacă avem pretenția ca (măcar) în zona științei să putem vorbi de cunoaștere obiectivă atunci nu trebuie să-i transferăm problemele specifice spațiului politic.
Prezumția aderenței persoanei (aici cercetătorului) la multiplele forme de apartenență a persoanei generate prin naștere și a influențării rezultatelor cercetării sale de aceste aspecte ale datului intră în contradicție cu imaginea pe care o aveam despre ceea ce înseamnă a fi om de știință. Ea anulează posibilitatea alegerii de sine, adică spațiul libertății individuale. Pe această cale fiecare persoană este înghesuită în zona unei prezumții de partizanat inevitabil față de multiplele tipuri de apartenență: de gen, etnică, culturală etc.
Există diferențe între pâinea făcută de … diferite categorii de persoane (tipurile de categorii fiind alcătuite prin utilizarea unor criterii ce se situează dincolo de libertatea individuală)? Ce gen ar trebui să aibă ginecologii? Contează convingerile religioase ale chirurgului ce urmează să mă opereze? Și întrebările de acest fel pot continua la nesfârșit, ele indicând riscul alunecării într-un spațiu al politizării tuturor aspectelor existenței noastre.
Eram convins că sensul libertății personale se conturează în bună măsură prin alegerile de sine, multe dintre ele desfășurate în direcția depărtării de caracteristicile demografice. Observând ce se întâmplă poate că ar trebui să constat că am fost până acum închis în propria-mi minte, elementele datului acționând în mine fără să-mi dau seama. Indiferent de ceea ce am crezut a fi exercitarea libertății, aceste teorii afirmă că alegerile mele au fost determinate în mod esențial de faptul că sunt un bărbat alb (caucazian), născut în estul Europei, balcanic, moldovean … Mai mult decât atât, toate aceste caracteristici explică tot ceea ce am făcut și voi face.[1]
Poate exagerez un pic aici. Dacă o fac este pentru a evidenția absurdul (gândit din punctul meu de vedere) consecințelor unor astfel de poziționări. În acest problemă nu pot fi progresist deoarece nu împărtășesc consecințele axiologice ale acestor poziționări, viziunea lor asupra umanului. Mai mult decât atât, consider că este un atac implicit la viziunea umanistă (ceea ce este încă o dovadă că sunt conservator: deja s-ar părea că suntem în post-umanism).
Să nu uit: trăim într-o epocă în care fiecare are dreptul la opinia sa, toate opiniile fiind considerate egale. Însă, deoarece acestea îmi sunt obișnuințele cognitive, eu m-am străduit să ofer câteva argumente în favoarea opțiunii mele.
În ceea ce privește practicile dvs. cognitive alegerea vă aparține. Dacă consecințele alegerilor pe care le faceți sunt mici (ori dacă le suportă alții) atunci s-ar putea să nu fie bai atunci când săriți peste partea de argumentare. Însă, dacă trebuie să suportați costurile deciziilor dvs., mai ales în condițiile în care acestea pot fi mari atunci, este recomandat să aveți o bună priză la realitate, argumentele putând constitui un bun început.
_________________________
[1] Situației îi sunt aplicabile toate perspectivele de analiză critică indicate de Alain Finkielkraut în lucrarea Înfrângerea gândirii. Deși nu-i împărtășesc poziționarea de ansamblu, am senzația că analizează eficient anumite situații, rostind adecvat o serie de adevăruri. O altă lectură relevantă pentru relația dintre libertatea noastră și ceea ce ne este dat o constituie cartea lui Gabriel Liiceanu, Despre limită.
