Emotia – mai mult decat o calauza a noastra prin „padurea neagră”. De Caton Musceleanu

Cateva „emotii culturale” in fatza carora „am ramas mut de uimire”  dar nici nu am plans si nici n-am simtit nevoia de a le aprofunda / pentru ca ma bucura doar asa cum sunt, : „modul cum munca altora de la mari distantze in trimit mie curent electric spre becul care-mi prelungeste ziua de munca” , „modul cum altcineva de la distantza imi poate intra ( cu sau fara voia mea )  in calculatorul meu”, „modul in care se extaziaza un profesor de matematica in fatza unei demonstratii pe care tocmai mi-a prezentat-o,  dar io n-am retinut altceva decat bucuria exprimata de trupul sau in limbajul nonverbal si nimic din rationamentul sau si cauza „emotiilor superioare” transmise ochiului meu”  „modul cum formulele de calcul ale fizicienilor imi spun mie la ora fixa cand anume sa privesc o eclipsa de soare etc.

Fie si numai din insiruirea acestor exemple e clar ca acceptam logic ca emotia a fost provocată de factori externi, ca a declansat modificari în starea  funcționarea organismului si pozitionarea atitudinii mele fata de lumea inconjuratoare, ca mi-a miscat sufletul si constiintza si din acest unghi al pozitionarii “softul meu divin” daaaaa…ii valideaza lui Viorel afirmatia potrivit careia “emoțiile pot fi privite ca niste dispozitive menite să rezolve problemele” DAAAA, accept ca „emotiile sunt o intindere vectoriala spre ceea ce par a fi exact fundamentele lor, adică tipuri pure de medieri ale relațiilor cu mediul, moduri predeterminate de reacție la mediu”.

Rezultantele vectoriale ale „emotiilor matriciale” cum le numesc io ( intra si sentimentele in astfel de emotii matriciale ) participa asa cum le dicteaza softul divin in SENSUL CAUTARILOR dar faptul ca acest „tipar motoriu” cum il numeste Viorel ar fi lasat „in afara ratiuni”  atunci cand spui ca , citez :„ratiunea se smulgere din circuitul scurt al emoțiilor” mie nu mi se pare o afirmatie ok,  fiindca softul meu divin vede un CONTINUUM de aceiasi culoare pe AXA Emotie – Constiinta ( via sentiment si gand ) . De altfel cred ca afirmatia de mai sus , adica „smulgerea” nu ti-ar mai sustine afirmatia anterioara prin care spuneai ca vrei sa te lipsesti de „dihotomia rațiune-emoții” in incercarea ta de „a te identifica intr-un  „AL MOD DE A FI AL UMANULUI”.

Accept ca pot exista emotii neconstientizate, ca le putem analiza si in „complexe”, „arhetipuri” sau „paternuri” cum ne propune Carl Gustav Jung,  accept ca aceste „tipare motorii dau seama de forme prestabilite de manifestare a emoțiilor, deschizând posibilitatea comunicării lor și a comuniunii, constituind unul din fundamentele socializării” dar sub nici-o forma nu accept separarea constiintei de emotie fiindca, as iesii din acel continuum validat de softul divin si nici nu cred ca merita efortul de a-mi raspunde copilareste la intrebarea : „ce a fost mai intai si mai intai oul sau gaina”?

Anterior scriam ca „ vad zorii constiintei undeva in ziua in care emotiile au fost expuse/provocate  ca geneza la prima ridicare de privire spre cer” altfel spus la „prima iesire contemplativa a omului nevorbitor iesit din grota” sa spunem undeva in timpul unui relaxari dintre doua iesiri la vanatoare”  si daaaa si acest „T zero al constiintei” s-a cadrat in tiparul ‚stimulul apt emoțional, evaluarea stimulului, declansarea unei reactii , si scrijelirea sentimentul corespunzător” pe peretii din grota sau pe plaja oceanului si chiar in acesta tentativa de „scrijelire a sentimentului divin” localizez prima suflare a constiintei sau „embrionare a sufletului” .

 Personal cred cel mai important aspect este sa dam importanta cuvenita  acestei duble naturi sau „dualismului de semn al emotiei lumina” care ne poarta ca principal GHID prin PADUREA NAEGRA” si care, „la cererea proprietarului” explica „dominarea minții de un sentiment” explica „modalitatea în care trecem de la o stare afectivă la alta” si ma face sa cred ca „dragostea și furia” observatorului se justifica prin tipul de stimuli exteriori care ne incarca cu + plus sau cu – minus.

 Mai bine decat sa o numim „întunecare a minții” in termeni rationali e bine sa avertizam stimulul exterior ca chiar nu e de joaca cu acesta „intunecare a mintii” si ar fi mai indicat sa ne spuna ( in caz ca poate intra in lantul logic al efectelor ) daca ii foloseste la ceva la un moment dat energizarea mea negativa prin tunelul „marquerilor emoționali„ fiindca avantajele la „energizarea/potentzare pozitiva mie imi sunt CLARE   Aceasta natura duala a emotiei ar putea explica perfect „mecanismul de funcționare al afectivității”

In prelungirea spuselor lui D. Goleman care „sugerează că femeile cu inteligență emoțională dezvoltată isi gasesc mai usor SENSUL IMPLINIRII” iti dau exemplu trait de mine ca experientza in fatza unei fetize de 4 anisori si cateva luni care, plangand si stergandu-si sangele din barbitza de dupa o cazatura din leagan pe pietrele de sub leagan, ma implora cu strigatele ei sa nu o iau de langa leagan si sa o puna la loc si „sa o ajut sa se imprieteneasca cu leaganul” Nu stiu daca am lacrimat mai mult empatizand cu durerile ei fizice si sangele din barbie sau pentru felul in care fetiza prietenilor mei relationa cu leaganul din care a cazut.

Emirul Albastru

Adaugă un comentariu

Articole similare

Un răspuns

  1. Pandora's echo spune:

    Inteleg ca exemplul din final e un fel de exceptie care probabil confirma regula : daca durerea resimtita dupa cazatura nu o face pe fetita de patru ani sa se indeparteze de locul de joaca inseamna ca stimulul (=durerea) nu a generat sentimentul (=frica) – care cel putin la o varsta asa frageda nu necesita interventia memoriei pentru a fi constientizata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>