Mărturisesc că, spre rușinea mea, nu am cunoștință de ceea ce a făcut sau nu a făcut domnul Patapievici la I.C.R. Îl cunosc doar prin ceea ce a scris și prin alte câteva contribuții culturale. Și cred că-mi este suficient. Suficient pentru a privi cu amărăciune ceea ce (i) se întâmplă.
Opoziția contra „elitiștilor” (a se citi G. Liiceanu, A. Pleșu, H. R. Patapievici, M. Cărtărescu) nu-mi este necunoscută. Mișcări întregi culturale sau pseudo-culturale s-au definit prin intermediul acestei opoziții. M-am obișnuit deja să fiu privit urât pentru că vorbind despre tragic îl amintesc pe G. Liiceanu, pentru că vorbind de-o noblețe și eleganță în a folosi limba română îl amintesc pe A. Pleșu, pentru că admit că exact cei atât de criticați au reușit a face școli de gândire sau a susține substanțial diverse domenii ale culturii.
A nu se înțelege că am căzut într-o admirație necondiționată față de ei. Bănuiesc că fiecăruia am să-i reproșez câte ceva. Spre exemplu, am un reproș la adresa domnului Liiceanu (pe care i l-am și transmis deja) pentru insistența pe un anume gen de „capitalism cultural”, adică pentru faptul că nu a reușit să scoată câteva lucrări esențiale de filozofie la „prețuri sociale”. Domnului Patapievici am să-i reproșez conservatorismul dus un pic prea departe. Ambilor o anumită închidere față de perioada comunistă, adică lipsa ne nuanțe în a judeca oamenii și greșelile acelor timpuri. De asemenea, am câteva observații legate de ceea ce a scris fiecare.
Însă toate aceste reproșuri se limitează la un anume gen de critică culturală, care nu-i scoate în nici un caz din categoria românilor preferați, chiar și atunci când punctele lor de vedere riscă să mă afecteze personal. Altfel spus, din dorința (și nevoința) de a-mi contura propriul sine cultural pot cădea uneori alături de punctele de vedere ale „elitiștilor”. Însă ceea ce-mi reține atenția este faptul că deseori sunt de aceeași părere; ba chiar faptul că multe din păreri este posibil să mi le fi format tocmai citindu-i.
Admit că au exagerări. Însă ele au mai curând un caracter metaforic, dorind astfel să sublinieze unul sau altul din punctele de vedere. Toate exagerările lor au o eleganță ce lipsește în cazul adversarilor și, mi ales, nu riscă extremismul.
Probabil datorită lipsei mele de aderență politică și pentru faptul nu am ranchiune pe această zonă (nu unele grave; bănuiesc că reacțiile anti Iliescu – mineriade îmi pot fi scuzate) îmi este relativ ușor să nu cad în extremisme culturale pseudo-socialiste sau anti-băsesciene. Motiv pentru care nu mă simt acasă în corul „manifestanților” împotriva „intelectualilor lui Băsescu” (probabil și componența acestui cor îmi este străină structural). Faptul că am ieșit deseori efectiv în stradă împotriva măsurilor implementate de actualul președinte (în timp ce „corul” se exhiba pe ecrane) ar trebui să fie suficient pentru a se vedea că nu sunt un susținător al foștilor (probabil viitori) guvernanți. Faptul că am ieșit și împotriva actualilor guvernanți (care vor ajunge și ei foști), când erau la guvernare sau când așteptau să vină, ar trebui să arate că nu cad nici măcar în cealaltă tabără politică. Vreau să sugerez prin asta că un intelectual alunecat într-un soi de extremism politic (de stânga sau de dreapta), care se manifestă politic împotriva altor intelectuali, a devenit de fapt politician, strigătele sale fiind partinice. În felul acesta, țipetele împotriva „intelectualilor lui Băsescu” exced cu mult orice urmă de critică culturală, fiind căderi grave ale altor intelectuali (când vorbim de intelectualii care strigă) în dimensiunea „zoon” a politicii.
A nu se înțelege că nu aș avea simpatii doctrinare. Cum însă niciunul din partidele politice nu se apropie ideologic de vreuna din doctrinele clasice, riscul de-a fi considerat partinic este minim. Doctrinar vorbind, mă simt apropiat de liberalism. Problema ar fi atât că liberalii noștri nu se apropie de doctrină cât și faptul că nu-mi pot reține o anume teamă față de politic. Ceea ce nu înseamnă că nu am sesizat în această perioadă excesele dreptei (la care au subscris, cel puțin implicit, și unii din intelectualii în cauză), fapt care m-a determinat să ader afectiv la unele din valorile sociale (aș spune social-democrate, dacă sensul politic al termenului n-ar cunoaște această specificitate locală). Altfel spus, inclusiv doctrinar am puncte de divergență față de „elitiști”. Însă ele rămân de fiecare dată intelectuale, putând facilita gesturi de dialog și nu răbufniri (deseori mascate) de ură.
Sigur că simt un pic de invidie împotriva succesului de piață al „elitiștilor” (nu multă, vreau să mă amăgesc). Ar fi însă o tâmpenie să ratez o analiză comparativă care-mi indică clar valoarea culturală a textelor acestor oameni. Adică ar fi total greșit să-mi transform invidia în critică, pe care apoi s-o dublez cu o perspectivă politică anti-, așa cum se întâmplă la ora actuală pe piața politico-(pseudo)culturală. Un pic de străduință pentru a transforma invidia într-un soi de recunoștință culturală n-ar strica. Nu trebuie să-i adulam (cel puțin nu suntem obișnuiți să facem astfel de gesturi față de cei în viață). Însă în mod sigur merită respectul nostru, un respect ce include obligatoriu comportamentul elegant față de cei care s-au străduit și, într-o măsură considerabilă au reușit, să construiască ceva în cultura română.
Nu trebuie să înțelegem că asistăm la o polarizare a culturii române în pro și anti „elitiști”. În mod sigur există și multe poziții intermediare, diferite, indiferente etc. În acest context, apelul la eleganță pe care-l fac, este mânat cel puțin de dorința de a scoate comportamentele politice (în sensul lor românesc) din lumea culturală. Ceea ce nu înseamnă că este obligatorie afilierea la una sau alta din tabere.
