Posesia unor emoții esențiale pentru supraviețuirea strămoșilor mei, adică (și) a mea, emoții care acum nu-mi mai folosesc, ci din contră, deseori sunt considerate ca defavorizându-mă social, nu-mi poate fi reținută ca vină într-o axiologie a evoluției. În cauză este dorința oricărei societăți de-a forța membrii ei să-i asume valorile, chiar cu prețul eliminării acestora; adică o nefirească dorință de uniformitate născută în umbra unei concurențe între social și natural; cum socialul este un natural al umanului, ne aflăm în fața vechiului model la fiului ce vrea să-și ucidă tatăl pentru instaurarea unei noi ordini, fiind prins, în același timp, de nevoia asumării paternității drept ceva propriu; altfel spus, uciderea tatălui nu va însemna nicicum eliberarea de el, ci îi va permanentiza absența, trăită ca o veșnică lipsă. Astfel că socialul rămâne veșnic bântuit de natural, ca una din posibilitățile sale a cărei absență este resimțită, din când în când, la modul acut.