În limbajul cotidian liberul arbitru și libertatea voinței tind să pară noțiuni sinonime, ele desemnând aceeași componentă esențială a umanului. Din perspectiva interesului științific cred că trebuie să operăm cu diferența dintre liberul arbitru și voința liberă. Într-o abordare de primă instanță putem considera că liberul arbitru este responsabil de libertatea decizie în timp ce libertatea voinței presupune existența voinței de a transforma în acțiune/comportament ceea ce liberul arbitru a decis. Această diferență devine vizibilă, spre exemplu, în cazul diferitelor adiții, cel mai cunoscut fiind cazul fumătorilor: întrebați un fumător de câte ori s-a lăsat (a decis să se lase) de fumat! Decizia a fost luată de fiecare dată în mod liber, problema constituind-o menținerea timp îndelungat a comportamentului decis.
Există și o soluție în cheia liberului arbitru la această situație: problema nu o constituie lipsa de rezistență din partea fumătorului în comportamentul decis, ci răzgândirea, adică incapacitatea de menține decizia inițială. Această dezlegare nu o consider tocmai corectă, decizia fiind luată de fiecare dată în funcție de circumstanțele în care liberul arbitru a trebuit să opereze. Este suficient să fi trăit fiecare dintre noi suferința specifică încercării de a renunța la fumat pentru a avea o imagine a contextului în care trebuie să opereze liberul arbitru.
Mai mult decât atât, nu numai că decizia este luată de fiecare dată raportat la anumite circumstanțe, ci această adecvare la context este utilă din punct de vedere moral: imperativele morale, asemenea celor juridice, au un caracter de generalitate ce le face inaplicabile tale quale în situațiile concrete, ele necesitând de fiecare dată interpretări, adaptări, decizii particularizate. Cu alte cuvinte, liberul arbitru nu doar că trebuie să aleagă respectarea unor principii, ci trebuie să găsească și interpretările realității adecvate la principii. Ceea ce înseamnă că liberul arbitru nu este doar o putere de decizie morală, ci și o competență, dependentă într-o măsură semnificativă de educarea prealabilă și de varietatea situațiilor pe care trebuie să le clasifice din punct de vedere moral.
Necesitatea competenței complică lucrurile: oricâtă perseverență ar dovedi o persoană în menținerea comportamentului în acord cu o alegere inițială/un principiu moral, în absența competenței ar risca ca păstrarea pe linia inițială să determine alunecarea „pe nevăzute” de partea considerată a răului în situațiile unor schimbări ample de context. Termenul fundamentalism indică tocmai o asemenea inadecvare la context determinată de habotnicie morală/religioasă.
Adecvarea deciziei la împrejurări pare să fie o competență extrem de importantă în context evoluționist, ea scurtcircuitând traseele lungi de adaptare prin decizia inteligentă, respectiv prin ingeniozitatea soluțiilor alternative. Pe un asemenea fond îndoiala asupra utilității habotniciei morale este aparent una legitimă. Spun „aparent” deoarece ea poate fi utilă menținerii societății. Însă, situația nu este așa de limpede cum tinde să pară nici în acest punct, o scurtă analiză evidențiind dificultățile. Perseverența menținerii în decizia inițială/în orizontul respectării principiilor morale oferă un mare avantaj social prin intermediul predictibilității. Predictibilitatea este „chipul pragmatic” al principiilor morale: aproape indiferent ce tip de comportament stipulează acestea, menținerea membrilor unei comunități pe linia prescrisă generează un grad rezonabil de suportabilitate socială. Cu alte cuvinte, în discuție este valoarea utilitară a existenței unei morale, un grad rezonabil de coerență cu principiile supraviețuirii părând să fie o condiție suficientă. La limită, așa cum se spune că este posibil să construim sisteme informative pe aproape orice suport (brânză, pietre etc., esențială fiind construcția unei rutine informatice), tot la fel putem vorbi de posibilitatea constituirii unor sisteme morale (condiția necesară și suficientă pe care trebuie s-o îndeplinească fiind posibilitatea de a facilita existența unei comunități) utilizând o varietate de valori. Dacă dorim dovezi în acest sens este suficient să ne uităm cu atenție la istorie sau la structura axiologică care stă la baza găștilor de cartier.
Putem așadar constata că atât liberul arbitru cât și voința liberă presupun competența, adică o capacitate specială de a lua decizii adecvate la context, în baza unui sistem de norme. Însă, dacă acceptăm faptul că pentru liberul arbitru/libertatea voinței competența are caracterul de condiție necesară atunci putem constata că am deschis pe nebănuite calea unor noi dubii privind posibilitatea acestora de a fundamenta responsabilitatea, respectiv o nouă direcție de investigare științifică. Cu alte cuvinte, nu doar că suntem nevoiți să luăm în considerare posibilitatea absenței deciziei libere (cel puțin în anumite condiții) sau necesitatea argumentelor științifice pentru existența voinței, ci trebuie să fundamentăm științific ideea unei competențe morale egal distribuite între oameni. În modalitatea în care am conturat până aici problema competenței ea pare să fie o abilitate cognitivă, asta însemnând că, în definitiv, suntem nevoiți să demonstrăm că abilitățile cognitive au o distribuție egală în rândul umanului. Forțând argumentația mai departe, o asemenea abordare ar însemna să facem din capacitățile cognitive criteriul fundamental de definire a apartenenței la umanitate (sau cel puțin unul dintre criteriile fundamentale).
Dacă nu suntem mulțumiți de locul în care ne-a condus argumentarea anterioară, putem încerca o altă variantă de abordare, considerând că prin competență trebuie să înțelegem competența morală. Continuarea evidentă: trebuie să stabilim mai întâi ce înseamnă competența morală, indicându-i locul, modalitatea de apariție, mecanismele de funcționare etc. și demonstrând egala distribuție a ei în rândul oamenilor (sau măcar accesul egal la ea). Dacă în cazul abilităților cognitive lucrurile par mai simple, beneficiind deja de un lung șir de cercetări anterioare și, mai ales, de praxisul specific inteligenței artificiale, în cazul competenței morale cercetările nu sunt atât de avansate. Mai mult decât atât, lucrurile sunt complicate de efectul pe care-l au asupra ei prezumțiile necesare funcționării societății, fiind dificil de diferențiat între ceea ce este și ceea ce dorim să fie.
…
