Despre emoții și control

Sunt posibile momentele în care emoțiile preiau total controlul? În principiu da, probabilitatea fiind invers proporțională cu nivelul studiilor și direct proporțională cu „dependența persoanei de emoții” (de locul pe care-l ocupă emoțiile în luarea deciziilor). Teoretic putem vorbi de un nivel al controlului exercitat de o instanță rațională (în genere o instanță morală), variabilă, care indică gradul de probabilitate a unei astfel de atitudini. De altfel, aveam o întreagă zonă culturală în care dominația pasiunilor este zugrăvită în diferite moduri, generând astfel posibilitatea ca înțelepciunea populară să fi distilat într-o manieră adecvată acest tip de problematică a umanului. Cred însă că această formă de cădere absolută la nivelul pulsiunilor emoționale constituie o excepție (uneori intenționată), orice manifestare emoțională având nevoie și de un discurs rațional care să o susțină sau care măcar să-i permită existența. Altfel spus, importante sunt argumentele pe care le aducem în favoarea sau împotriva diferitelor manifestări emoționale, ele dând seama de ceea ce s-ar numi educația emoțională. D. Goleman, preluând mai multe cercetări în domeniu, sugerează că astfel de momente sunt caracterizate de preluarea controlului de către nucleul amigdalian[1], acesta instituind diverse paternuri de urgență. Însă chiar și în această stare de urgență persoana beneficiază de forme anume de sprijin dezvoltate de „creierul rațional”, acesta având rolul de a înmagazina și a dezvolta în mod specific (de a remodela) tipurile de reacții ce acompaniază starea de urgență. În funcție de gradul de dezvoltare a relației dintre „cele două creiere” asistăm la modalități diferite de reacție instituite între două limite: căderea într-una din modalitățile prestabilite, emoționale (să spunem o formă pură emoțională), și prelucrarea informațiilor bazale activate de starea de urgență pentru dezvoltarea unui răspuns elaborat. La limita superioară putem vorbi de un proces de selecție ce poate fi asemănat cu interpretarea unei partituri muzicale, esența actului deplasându-se mult înspre „instrumentist”. Altfel spus, stările de urgență suportă, în anumite grade, remodelări din partea rațională, acestea fiind cel mai adesea rezultatul unui antrenament specific, și, totodată, depinzând într-o măsură considerabilă de un mod prestabilit (în cea mai mare măsură) de interacțiune între „cele două creiere”. Putem astfel vorbi de forme variate de filtrare rațională (în special prin intermediul unor modele) ale reacțiilor emoționale, ele ținând de educația emoțională.