Mediul de spital este indiscutabil unul îmbibat de autoritate, de inegalitatea raporturilor dintre personal (în special medici) și pacient. Rutina zilnică a activităților dintr-un spital generează prinderea într-o temporalitate circulară, concentrată pe prezent, accentuând ruptura față de modul cotidian de raportare la existență. Suplimentar, raportarea la viitor devenind una dominată de grijă, prezentul începe să constituie principala orientare temporală, dublată de scurte refugieri în trecut. Această smulgere din orientarea temporală cotidiană, care permitea inserția în diferite moduri temporale pentru a motiva libertatea, accentuează submisivitatea pacientului și, în consecință, crește sentimentul de putere pe care-l are personalul. Aceasta este alta din situațiile ce deschid către posibilitatea unor abuzuri.
Prevenirea excesului de autoritate, evitarea atitudinii de supunere necondiționată a pacientului constituie motive pentru care intervenția conceptului de nursing este una salutară acolo unde el poate fi implementat în mod efectiv, asistenta medicală fiind cea chemată să exercite într-o modalitate diferită tehnica medicală asupra pacientului. Numai că implementarea acestui sistem ține de o problemă culturală, el nefiind compatibil cu toate tipurile de mentalități. Sistemul sanitar românesc tinde mai curând către dominația modelului autoritar de relație medic-pacient asupra tuturor relațiilor din unitățile sanitare, atât a celor personal-pacient cât și a celor personal – personal. Este motivul pentru care în mod întemeiat se discută de un model neo-feudal ce caracterizează relațiile din lumea medicală, stăpânul pe moșie fiind din punct de vedere profesional Profesorul iar din punct de vedere administrativ politicul prin reprezentanții săi. De notat și faptul că organismele profesionale sunt și ele prinse în existența și perpetuarea acestui sistem, ele reprezentând fie surse de autoritate, fie mecanisme prin intermediul căror se exercită autoritatea. Lipsa dorinței de a introduce ghidurile și protocoalele de practică dă seama de voința perpetuării unui astfel de sistem, aceste instrumente de standardizare a modurilor de acțiune pe diferite patologii riscând să șubrezească puterea sursei de autoritate profesională în domeniu (Profesorul). Situația nu este una specifică sistemului medical, ea fiind mai curând forma pe care-o capătă în sistemul medical lipsa apetitului comunitar pe model democratic și submisivitatea în fața modelului tătucului. Însă această situație constituie motivul unei radicale rupturi între generații, cei care au luat contact cu modelele democratice din lumea medicală occidentală tinzând către eliberarea de astfel de „iobăgii profesionale” și constituirea unui model colegial în sensul său tare.
Anomia sistemului
Teoria ferestrei sparte poate fi operațională în condițiile mixte ale ineficienței organismelor interne de control (organismele profesionale, medicina legală, șeful ierarhic etc.) și ale indiferenței mediului extern pe fondul unui grad ridicat de ineficiență din partea organismelor externe de control (poliție, procuratură, instanțe).
Disfuncționalitățile mecanismelor profesionale de control deontologic constituie poate cea mai importantă cauză de menținere a viciilor sistemului.[1]
Absența unor responsabilități clare are atenuează efectul dezinhibitor pe care ar trebui să-l exercite normele deontologice asupra comportamentelor punitive sau deviante, personalul fiind tentat să dea curs diferitelor porniri.[2]
[1] Atmosfera generală din societate cred că se situează pe primul loc, ea deschizând de fapt posibilitatea unor astfel de sisteme.
[2] La nivelul pornirilor fiecăruia trebuie să observăm faptul că ele nu iau naștere în mod aleatoriu, ci depind într-o măsură considerabilă de o dimensiune „folclorică” dezvoltată în acest sens. Altfel spus, avem nevoie de modele de comportament chiar și în privința lui a face rău, cel puțin în cazul atitudinilor mai elaborate.
