Deschid tema meditației[1] cu o întrebare: Comportamentul soacrei derivă din locul pe care-l deține în familie sau este un atribut al vârstei? Ar putea fi o formă de sublimare a tuturor suferințelor, fizice și psihice, aduse cu sine de trecerea timpului, descărcarea pe străinii de lângă ea având un rol taumaturgic.[2]
Pentru femeie semnul patognomonic pentru înscrierea pe această traiectorie a existenței personale îl constituie faptul că bărbatul de lângă ea devine un continuu inamic; chiar și atunci când el lipsește.
Partea bună a poveștii ține de viitor: soacra mijlocește trecerea de la femeie la bunică. Asta înseamnă că cel puțin unii se vor bucura cândva de normalitate și exces de afecțiune din partea ei.
Din perspectiva a ceea ce au de îndurat bărbații de lângă ele, este posibil ca una din imaginile iadului să fie adusă în cultură de acrimea soacrelor (adică a multor femei în vârstă).
Caracterul de soacră al femeilor ar putea fi motivul pentru care bărbații mor mai devreme, fiind o importantă cauză a morbidității și mortalității masculine.
În primă instanță, soacra pune în scenă o continuă răzbunare, pentru tot ce suferă, asupra „instrumentului” care-i mediază relația cu lumea: bărbatul. Pe seama lui își face antrenamentul necesar pentru comportamentul pe care-l va manifesta față de următorul străin ce-i intră în familie: ginerele/nora.
Traiul alături de-o femeie îți oferă șansa[3] de a vedea lenta metamorfoză a ei într-o soacră. Rezultatul îl poate constitui diferitele grade de apropiere de forma ideală a acestui concept (adică, pentru bărbat, situarea la distanțe variabile față de Iad).
Atitudinea față de sex face parte din elementele necesare acestei metamorfoze, evidențiindu-i unul din substraturile biologice. Diminuarea atenției pe care i-o acordă masculii este proiectată ca vină asupra bărbatului de lângă ea. Este creuzetul în care se dezvoltă fermenții dușmăniei ulterioare.
Femeile frumoase riscă aproape în egală măsură cu cele mediocre „însocrirea”, căzând în brațele acestei formă de manifestare într-o proporție egală cu femeile înăcrite de indiferența cu care au fost tratate de-a lungul timpului. Treptata atenuare a frumuseții pare să constituie un motiv suficient pentru a transfera asupra ultimului străin venit în familia ei (primul fiind soțul, victima perfectă și perpetuă) lenta alunecare într-o altă zonă a spațiului social generat de atenția publică, de privirile comune. Noul venit riscă astfel să preia ceva din „vina timpului”, aruncată de regulă asupra soțului.
Poate cea mai evidentă caracteristică a soacrei este răutatea gratuită, adică fără o cauză evidentă, derivată din pura ei situație de femeie aflată într-o relație problematică cu timpul, deci cu dorința. Însă ea ascunde și apărarea unora din interesele familiei,[4] respectiv voința de a pune în scenă diferite forme de privilegiere a membrilor ei.
Femeile care întreaga viață au fost lipsite de pofte sexuale găsesc un motiv de supărare în treptata diminuare a dorințelor bărbaților, cu care s-au obișnuit între timp să fie asaltate. Dacă prezența acestor dorințe era inițial un suficient motiv de agasare, aducând cu sine o întreagă menajerie utilizată pentru a descrie bărbații (patrupedele fiind cele preferate), absența lor devine la rându-i cauză de supărări numai bune de vărsat asupra altora, prin indiferența în care în care riscă să arunce femeia, dornică în definitiv de atenție.
Paradoxale îmi par a fi mamele de băieți, acestea fiind prinse la mijloc între ura față de bărbați și iubirea pentru bărbatul la a cărui înscriere în categoria masculilor a contribuit în mod esențial. În joc e o trădare față de propriul sex, care dezvăluie faptul că multe din acuzele aduse bărbaților sunt pur contextuale, ivite mai curând din dorința de-a găsi un vinovat decât din înscrierea în mod irevocabil în tabăra genului feminin. Prinse în capcana iubirii necondiționate pentru unul din exemplarele „speciei” pe care pare s-o urască, mama băiatului va sfârși într-un al treilea spațiu socio-sexual, definindu-se prin ura față de bărbații de vârsta de ei și pentru femeile mai tinere (ultimele conturând o dublă amenințare: la adresa odraslei și raportat la poftele soțului vicios). Astfel că în cazul soacrei putem vorbi de existența unui al treilea sex (unul neutru și neutralizant).[5]
Abia văduvia reușește să reechilibreze situația, moartea fiind o pedeapsă suficientă pentru ca bărbatul să fie iertat de toate vinile reale și imaginare, jelit apoi cu sârg, într-un amestec de regret, vinovăție și frică față de propria moarte.[6] Dacă femeia se situează într-un orizont cultural creștin (la noi acest lucru este aproape inevitabil) atunci doliul ascunde și o discretă îngrijorare față de ceea ce ar putea face bărbatul, odată eliberat prin moarte, în lumea de dincolo, bocetele fiind acompaniate de înjurături surde, strecurate printre dinți.
Destinul de soacră nu este obligatoriu, putând fi „ratat” cu un pic de străduință personală. O astfel de ratare ține de libertatea alegerilor existențiale, adică de capacitatea alegerii unui destin personal, și de străduința depusă pentru decență.
În spațiul social cotidian soacra trece aproape nevăzută, deoarece nu-și alege niciodată victime colective, ci doar individuale, situate în universul familiei ei, ale căror țipete existențiale sunt camuflate de cele câteva modele de familie promovate de cultură, acestea din urmă înscriind un astfel de comportament într-o zonă specială a normalității (ceva de genul: bărbații trebuie să suporte consecințele propriilor alegeri).
Gesturile tip soacră sunt estompate (și deseori compensate) de comportamentul mamei; adică de dăruirea totală și dezinteresată către propriile odrasle. O dăruire ce confiscă deseori orice capacitate de empatie pentru cel de lângă ea (relația cu soțul fiind trăită mai ales prin ochii copiilor) și care tinde să fie acaparatoare față de adresanți, odată cu transformarea lor în adulți.
Cum femeia devine soacră abia după ce proprii copiii au devenit adulți, comportamentul ei înglobează și suferința generată de independența copiilor, de pierderea controlului total (și, corelativ, a responsabilității asumată în mod absolut) asupra lor. De aceea, declanșarea acestui gen de comportament este prilejuită deseori de „cel de-al doilea furt” pe care-l reprezintă căsătoria copilului. Este momentul în care femeia se trezește deposedată de investiția ei de decenii, răstimp în care propria-i feminitate s-a atenuat prea mult pentru a mai fi utilizată drept cale de afirmare personală în spațiul social. Copilul îi răpește treptat feminitatea, iar altă persoană ajunge să-i fure copilul de lângă ea. Cum iubirea maternă limitează drastic posibilitatea reproșurilor, ele sunt refulate asupra bărbatului și împotriva celui/celei care îi confiscă odrasla. Abia nepoții reușesc să-i ofere o altă oportunitate de investire totală și, simultan, de posesiune, care compensează chiar și apropierea morții. Deseori statutul de bunică asigură un final blând al existenței (chiar dacă nu întotdeauna și în privința celui de lângă ea, dacă acesta supraviețuit tuturor hărțuielilor anterioare). Bărbatul ei „s-a atenuat” însă suficient de mult între timp pentru ca suferința lui în acest plan să nu mai conteze, diferitele sale țipete fiind puse pe seama bolilor specifice vârstei.
Soacra pune în scenă într-o modalitate aparte dimensiunea matriarhală a societății, evidențiind o dimensiune a realului social ce scapă ideologiei feministe.
[1] Subiectul îl constituie conceptul soacră, adică soacra înțeleasă în sensul ei social, colectiv, nefiind vorba de o soacră anume. În egală măsură în discuție este o caracteristică a unuia din cele două sexe tari (cochetez cu corectitudinea politică!).
[2] De remarcat faptul că atât soțul cât și ginerele/nora sunt străini din perspectiva legăturii de sânge (chiar și în dreptul succesoral soțul constituie o categorie aparte). În această situație comportamentul față de ei pare să pună în scenă resentimentul față de o smulgere necesară din sânul familiei, însă niciodată acceptată în mod total. Cum soțul capătă între timp o legătură cu proprii copii, el beneficiază de nițică îngăduință din partea mamei, în calitatea lui de rudă a copiilor ei. Ginerele/nora va putea depăși un pic statutul de străin în momentul în care devine rudă a nepoților. Însă niciunul dintre ei nu va deveni familie în sensul tare al termenului, decât odată cu alunecarea în istoria familiei, adică în momentul transformării într-o narațiune, incapabilă de intervenții esențiale.
[3] Putem vorbi de șansă doar în condițiile în care reușești să capeți imunitate față de anumite comportamente. Spre exemplu, ați observat numărul mare de bătrâni surzi? Să fie doar o problemă de vârstă, ori în joc este și un mecanism de apărare biologică, surzenia fiind de fapt o barieră de protecție împotriva vitriolantelor apelative ale consoartei?
[4] Familia se reduce aici predominant la relațiile de sânge, patrimoniul genetic comun (adică participarea la aceleași calități și defecte, devenite, ambele, valori ale familiei) fiind condiție a calității de membru.
[5] Feminismul ar putea fi predominant manifestarea imposibilității aderenței la feminitate, soacra fiind un exemplu relevant în acest sens.
[6] Mă întreb dacă nu există cumva un moment optim în care bărbatul ar trebui să plece, prin moarte, de lângă femeie, fiind vorba de o oportunitate ce-i asigură un statut deosebit de demn în istoria familiei. Altfel spus, dacă nu cumva o prea îndelungată prezență ajunge să împovăreze, el ocupând un loc râvnit între timp de membrii familiei. Poate că cheia reușitei familiare ține de identificarea momentului optim în care bărbatul trebuie să aibă decența de-a muri. La rându-mi, voi avea oare suficientă decență în acest sens?
Eu cred caci comportamentul de soacra are cateva cauze. Una fiind ,dupa Freud ,copilaria. A doua cauza este „iubirea sufocanta”catre propriul copil ,si din exagerata lor iubire, „obsesie”,sa ii fie cat mai bine. Defapt ea reusind sa il faca nefericit. A treia cauza o vad „debarasarea”sotiei fata de sot in momentul veniri unui copil pe lume ,aceasta debarasare tacita in timp creandu-se o prapastie intre soti, un dezechilibru. Sotia acorda toata iubirea copiluli,si in loc sa ii acorde liberetate pe masura ce creste,ea nu face decat sa ii ingradeasca libertatea. Aceasta ingradire „din dragoste”ajungand si dupa casatoria copiluli,ea devenid astfel soacra. E normal sa iubesti,mai ales copilul, dar cu limite. Odata limita sarita deja apar astfel de incidente care deseori se termina mai prost. Eu cred si imi sustin ideia ca acolo unde sotii se iubesc,dar nu vorbesc de pasiuni trecatoare, nu exista podium care e mai sus sau mai jos,si nici soacra „rea”. Pentru ca ei iubindu-se cu adevarat ii acorda libertatea copiluli ,ei isi vad in continuare de drumul lor,bucurandu-se de fiecare zi. Relatile cu copii fiind in limitele normalui si nu a osesiei fata de el.Si daca exista acesta dragoste ,sotul nu va fi niciodata o povara ci cu adevarat jumatatea celuilat. Si cum o jumatate nu poate trai fara cealalta ei vor fi un tot indiferent de mediul inconjurator. Normal si logic e faptul ca in majoritatea cazurilor unul e pe interes si unul din dragoste si cel care e din interes va astepta cu „nerabdare”,dupa ce si-a vazut saci in caruta, ca celalat sa „se duca”….! O femeie pe interes va fi vesnic nemultumita pentru ca ii lipseste baza: dragostea, ea refugiindu-se in vesnicile ei nemultumiri si devenind „soacra cea rea”.
Comentariul este by the book, surprinzând majoritatea perspectivelor psihanalitice asupra problematicii.
Aș propune însă o perspectivă mai amplă (adică mai generală; deci mai nespecializată) asupra semnificației acestui concept.
Conceptul constituie o formă (aproximativă) de surprindere a unei realități; adică cuprinde și o discretă înghesuire a realității în concept, o bună parte din răspândirea sa ținând de contextul cultural. Altfel spus, el este și o transpunere culturală a clasicei lupte dintre generații, aici luând forma luptei noii familii împotriva reprezentantului uneia mai vechi. În această geneză a noilor familii soacra este un fel de buric ombilical ce leagă vechea familie (de fapt, vechile familii) de tinerii căsătoriți. Ceea ce înseamnă că acest concept are și un sens de luptă împotriva autorității, de eliberare, de afirmare a independenței, soacra fiind în acest caz simbolul asupririi (ca să vorbesc în termeni marxiști), adică al tentativei de extindere a autorității familiei de proveniență asupra familiei nou încropite.
Partea interesantă este că ostilitatea față de soacre este mediată de sprijinul pe care-l primește noua familie. Cu cât acest sprijin este mai mare și mai necondiționat cu atât soacra se apropie mai mult de mamă.
Nevoia noii familii de sprijin influențează și ea semnificația pe care o are acest concept în cazuri particulare. Apariția copiilor, care implică dificultatea creșterii lor, oferă soacrei șansa să devină bunică, cel puțin atâta timp cât noii membri ai familiei au nevoie de sprijin.
Și interpretările pot continua….
Sa nu uitam ca soacra e un fel de mama vitrega. Si propriului copil doar ea stie ce-i accepta si indura iubind si suferind, stiind ca nu e usor sa-ti schimbi soarta. Cand in casa patrunde un nou venit, potentiala mama-socra proiecteaza intr-o prima faza asupra lui toate neajunsurile si minusurile relatiei cu propiul copil. Si lucrurile s-ar putea sa nu se schimbe niciodata.