Gregarismul ar putea avea ca fundament biologic o prevalență a neuronilor-oglindă. Aceștia par a fi conectați cu „coada ochiului”: indivizii prinși cu atâta intensitate în diferite grupuri sociale își duc viața trăgând cu coada ochiului la vecini. Toate gesturile ce par a fi proprii sunt preluări automate din mediu, eliberând autorul de povara deciziei și, întrucâtva, a responsabilității față de ele. Este posibil ca normele sociale, din ce în ce mai complicate, să fi favorizat dezvoltarea accelerată a neuronilor-oglindă, facilitând totodată supraviețuirea celor care-i posedă. În actualul context de comunicare orientarea privirii tinde să se modifice: individul privește mai mult la televizor (principalul mediator al impersonalului „Așa se face!”), zărind cu coada ochiului fragmente din ceea ce ar putea fi propria lui existență.
De cât gregarism este nevoie pentru ca o societate să existe?
La unele persoane neuronii-oglindă constituie un efect secundar al privitului prea mult în oglindă, creierul ratând diferența dintre a se privi pe sine și a privi pe altul.
Faptul de-a critica în mod acerb drogurile și a găsi o plăcere în alcool dă seama de duplicitatea majorității. S-ar părea că esența problemei n-o constituie stimularea artificială, prin intermediul diferitelor droguri, ci măsura și intensitatea efectelor. Limita pare s-o genereze încadrarea în manifestările sociale, menținerea persoanei în fluxul social. Or, alcoolul, consumat în mod controlat, pare să fie un adjuvant al integrării sociale (fiind considerat un lubrifiant al relațiilor sociale).
Tropismul nostru pentru societate este bazat și forma de organizare a propriului corp, adică pe „societatea” constituită de buna cooperare a organelor noastre. Sănătatea este echivalentul unei bune cooperări, la fel cum normalitatea socială stă sub semnul unor bune relații sociale. Rămâne însă o întrebare ce-și caută răspunsul: În ce măsură putem vorbi de existența unui corp social?
Unul din riscurile oricărei societăți îl constituie excesul, adică comunitizarea ameității. Este sensul slab al rostirii celorlalți prin intermediul lui eu, adică a subiectivității transcendentale.
