Răspuns la o scrisoare invizibilă
Chiar dacă pot să cad în mare măsură de acord cu faptul că, prin demersul meu oarecum didactic, sunt o extensie a unei instituții problematice (o viziune postmodernistă), ținând cont că mă bântuie și pe mine în mod aproape regulat, nu găsesc ieșire din captivitatea instituțiilor prelungite în spațiul privat, cel puțin în ceea ce privește educația copilului. Cred că el trebuie să învețe un anume gen de conformitate la numitorul comun (fie el și instituționalizat), înainte de a asuma forme proprii de libertate. Cel puțin în felul acesta nu va repeta modelul meu de izolare socială, născător de idealuri și năzbâtii duse până la tâmpenii.
Alături de sursă de îndoieli (ba chiar înainte de asta) trebuie să fiu și o prelungire a discursului liniștitor (și amăgitor) promovat prin cea mai ideologică și ideologizantă instituție (vezi, spre exemplu, idealurile formative stipulate în partea introductivă a legii învățământului): școala. Altfel, risc să determin ivirea prematură a „schizofreniei civice”, înțelegând prin asta dubla raportare al instituții: simțindu-le în mod simultan necesare și opresive, utile și ineficiente; tensiune pe care societatea încearcă s-o împace prin veșnica reformă, prelungind astfel speranța într-un altceva, adică instituționalizând cumva acest conflict și rezolvându-l simbolic, prin diferite „ritualuri sacrificiale”: demiteri, reforme etc. Acest conflict este de fapt parțial absorbit de meta-conflictul (extins în mod forțat și intenționat): natură – cultură; societatea sugerând astfel că veșnica revoltă a tinerilor este una predominant hormonală, care dorește forțarea normelor pentru a-și rezolva pulsiunile sexuale, revolta fiind astfel veșnica soluție de refulare.[1]
Din punctul meu de vedere această abordare are un dram de adevăr;[2] însă ratează totodată faptul că sursa revoltei este simultan naturală și culturală, că ideea de revoltă este preluată ca soluție posibilă de rezolvare din manualele de istorie, care împart manifestările de acest gen în cele favorabile progresului și cele care-l împiedică, primele fiind numite revolte, revoluții[3] etc., iar restul fiind forme reactive, conservatoare, ce se împotrivesc progresului. Suplimentar, societatea pierde din vedere faptul că tinerii se construiesc ca generație tocmai în interiorul instituțiilor, unindu-i un sentiment de solidaritate împotriva a ceea ce au văzut/trăit rău în ele, împotriva „naturii” lor ideologice, împotriva rupturii dintre teorie și practica căreia îi dau curs.[4]
Evident că problema relației tată-fică ar putea fi abordată și în limbajul diferențelor de gen. Refuz însă să mă cantonez într-un context discursiv bazat pe diferențele de gen, chiar și atunci când în discuție este propria-mi fiică! Încă mai am speranțe culturale, că se va ivi momentul în care cultura să domine natura (evident, încă n-am ajuns la momentul strigătului naturii), adică decizia existențială să fie marcat de un accent cultural, acesta constituind un mediu de realizare. Suplimentar, am încercat o vreme să-mi orientez gândirea în această direcție (pradă propriilor pulsiuni sexuale ce-și cereau și asezonare intelectuală), însă interogațiile îmi depășesc cu mult posibilitățile de a asuma propunerea unor soluții definitive.
Cultura occidentală, cu exagerările ei de gen, a ajuns cel mai bun mediu pentru o femeie, cel puțin raportat la excesele în domeniu existente de-a lungul istoriei. Ea tinde să contureze la nivel instituțional modelul unui soț-tată destul de apropiat de rostul de punere-la-îndemână-a-mijloacelor-de-supraviețuire (rostul ustensilic al bărbatului – în termeni heideggerieni) pe care femeia mamă/soție îl așteaptă de la el; este drept, cu preluarea în mare măsură a rolului tatălui de către instituții.[5] Chiar dacă această cultură aduce cu sine înstrăinare, control, manipulare, consum și restul tarelor izvorâte din ceea ce am putea defini drept „tendință totalitară”, ea rămâne mediul dezirabil pentru a asuma o formă de libertate ca eliberare de mentalități istorice (poate tocmai prin faptul că ea reprezintă „căderea” într-o altă mentalitate).[6] Motiv pentru care modelul pe care-l propune Occidentul femeii, acela al unei autonomii sporite, susținută de instituții și, deci, de stat,[7] este, până la un punct, unul dezirabil atunci când speri să-ți smulgi cumva odrasla de intemperiile istoriei (evident, aruncând-o în altele); mai ales că el permite și discrete opoziții la sistem (mai curând mondene, decât de substanță), ce aduc cu ele diferite grade de libertate.[8] Cu mențiunea că lucrurile trebuie privite un pic mai complex, făcând saltul de la inerenta perspectivă reducționistă, pe care orice abordare teoretică o aduce cu sine, către speranța unui simț social (pe care mă strădui să i-l cultiv) ce ar putea-o salva de la o cădere definitivă într-o mentalitatea istorică (adică de a practica o formă de „talibanism occidental”).
În același timp însă, cred că problema diferențelor de gen suferă numeroase generalizări pripite. Raportat la exemplul în discuție, cred că această formă de „emancipare”[9] nu-i pentru toată lumea. Deoarece anumite merite sunt interpretate într-o notă mult prea egalitaristă decât o confirmă realitatea, este normal să asistăm la numeroasele perturbări pe care cotidianul le aduce cu sine. Cu alte cuvinte, memele nu reușesc să acopere presiunea genelor. Motiv pentru care putem discuta despre formule de armonizare potențiale, ce-și așteaptă venirea.
Cred în rolul culturii. Generalizând, gena și mema cred că au un rol aproape egal. Motiv pentru care nu mă tem de amprenta culturală, ci de exagerările ce-i sunt specifice. Situația este însă într-o măsură fără ieșire, fiind nevoiți să acceptăm cultura cu majoritatea anomaliilor ei, izvorâte din căutarea continuă a unor soluții. Altfel spus, o bună parte din exagerările culturii au un caracter inerent, dând seama de statutul ei de-a fi „vie”. Orice încercare de normare riguroasă echivalează cu calcifierea, adică cu moartea culturii. Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să renunțăm la nivelarea asperităților. Însă o astfel de acțiune este una culturală, trebuind să se desfășoare „în interiorul culturii”, ca parte integrantă a ei.
Nu cred în „softul divin”, în „bunătatea omului nepervertit de cultură”, în imaginea edenică a unor timpuri arhaice. Adică, mă mențin în interiorul paradigmei natură versus cultură, considerând-o una din notele definitorii ale umanității. Nici natura și nici cultura nu sunt în sine bune; ceea ce înseamnă însă că nu sunt, nici una din ele, izvorul binelui absolut. Motiv pentru care căutarea lui „Acasă” o văd situată, simultan, în spațiul naturii și în cel al culturii; „Acasă” este, poate, tocmai formula de armonizare a celor două.
De altfel, imaginea omului nepervertit de cultură este doar un mit, o imagine idilică la care recurgem, într-o manieră simplificatoare (reducționistă; adică simplistă) atunci când avem nevoie de iluzia aflării unui „Acasă”; este o formă de liniștire, care cel mult ne poate închide (în mod impropriu) o zonă de căutare, pregătindu-ne pentru moarte (de fapt aflându-ne, prin acest gest și odată cu el, deja „acolo”); un experiment mental util pentru demonstrarea unor ipoteze și contrazicerea altora
Am ascultat în această perioadă colindele, străduindu-mă să le găsesc pe cele originale (într-o formulă elitistă); poate chiar originare. Ele țin de ceea ce numim cultura populară. Or, nu mă pot împiedica să observ diferențele de „intensitatea culturală”, raportat la producția culturală a Occidentului. Ele fac parte din trecutul meu, rezonând cumva cu ființa mea. În același timp, cultura Occidentului trebuie să facă parte din al meu Acasă (acolo unde nu sunt prezente deja ecourile ei).
Cultura occidentală[10] este o parte a lui „Acasă”, fie ea și într-o formulă „epurată”.[11] Un „Acasă” ce ține, simultan, de trecut, prezent și de viitor. Nu am cum (și nu trebuie) să mă „eliberez” de asta, tot astfel cum nu am cum (și nu trebuie) să-mi „eliberez” copilul de asta. Ea este deja prezentă în noi, ca trecut și ca punct de orientare viitor. Formarea acestui popor este influențată decisiv de această cultură, în formele ei primare.[12] Structurile statale sunt, toate, forme împrumutate din Occident.[13] Mai mult chiar, la nivel personal tind să clamez mai curând lipsa decât excesul formelor culturale occidentale.
Spun asta admițând că această dimensiune a lui „Acasă” este problematică, având numeroase zone contradictorii. Ba chiar îmi încerc ochiul critic (sperând să-l formez totodată) asupra a ceea ce este contradictoriu în această cultură.
Tata îmi povestea că în timpul războiului bunicii lui au ajutat câțiva soldați nemți refugiați. După descriere întâmplarea pare să se fi întâmplat în toamna lui ’44 sau la începutul lui ’45. Cert este că era vorba de un grup de soldați rătăciți, refugiați, ce umblau de săptămâni sau luni prin păduri, pe care unul din bunici i-a găsit. I-a luat acasă și le-a dat să mănânce (evident, doar o mămăligă și ceva pe lângă). Ei au întrebat de un deal (Răchitaș), unde aveau consemn să se refugieze pentru a fi luați apoi cu avionul. După ce s-au odihnit (greu de spus cât; tata avea doar 5 ani), noaptea unul din bunici a plecat cu ei, i-a scos din sat și le-a arătat drumul. La despărțire soldații, cu lacrimi în ochi, i-au dat tot ce au avut: o bucată de pânză (păstrată și acum în familie; am uitat sub ce formă!). Tonul pe care era spusă povestea sugera un grad de simpatie față de germani (câteva amănunte: dădeau ciocolată la copii, se comportau corect), mai ales comparativ cu ceea ce a urmat: rușii, adică Armata Roșie. În aceeași perioadă, alți locuitori ai comunei (printre ei poate și cei din neamul mamei – spun asta de dragul narațiunii, ca să pot evidenția complexitatea trecutului, care stă în zona de umbră a lui „Acasă”) vânau soldații germani refugiați pentru a le lua bruma de bunuri la purtător (poate și din alte motive: sentiment de răzbunare, dorința de-a da bine cu noile autorități, simplul fapt că puteau s-o facă etc.). Altfel spus, aceeași comunitate a dezvoltat comportamente radical opuse.[14] Povestea are o dublă morală: din cele două direcții genetice (și, implicit, culturale; să le spune mematice) îmi vin moduri diferite de comportament,[15] acesta fiindu-mi constitutive, adică participând la conturarea demonilor proprii; în același timp, încerc să zăresc în ea urmele unei orientări către cultura occidentală.[16]
Fiecare avem de înfruntat proprii demoni, care fac cumva parte din al nostru „Acasă” (chiar dacă refuzăm „să-i vedem”). Ei sunt parte a lumii demonilor care, împreună, participă la discursul despre bine și rău. Altfel spus, suntem, atât de partea binelui cât și de cea a răului, chiar dacă inegal, sincopal, deseori fără voia noastră etc. Găsirea lui „Acasă” este, în mod simultan, identificarea demonilor care ne bântuie, strigarea lor pe nume, aflarea locului pe care-l ocupă în existența noastră. Într-o variantă idilică ar trebuie să vorbesc despre lupta cu ei, cultura fiind una din formele de luptă. Însă cum cultura este o creație a oamenilor, într-un anume sens Creația lor (cultura fiind modul de-a se arăta al umanității), este și ea străbătută de demoni. Ceea ce înseamnă că demono-logia este, simultan, o narațiune despre natură și cultură, despre modul în care natura străbate în cultură și cultura încearcă să moduleze natura.
[1] Etichetele prin care această problemă este acoperită sunt mult mai multe, mai toate situate în zona blamării terapeutice, adică a învinovățirii altora cu sop vindecător pentru cel care-o practică. A spune că sunt nerecunoscători, că nu știu cum este să muncească, că nu sunt educați etc. sunt formule care rostesc doar adevăruri parțiale, deseori care acoperă un procent nesemnificativ din realitate.
[2] Este suficient să simți agresivitatea tinerilor masculi, adunați în găști, la ceas de noapte (noaptea fiind o formă de ascundere de „ochiul societății”; ceea ce sugerează o existență în societate și în afara ei în mod simultan; adică „universuri sociale paralele”, ca fiind definitorii oricărei existențe sociale) pentru a-i simți gratuitatea, adică aspectul de natură dezlănțuită (neinhibată și necontrolată de factori culturali), pentru a nu risca idealizări inutile ale acestei revolte. (Iată-mă deci alunecat într-o poziție conservatoare, de om matur care dorește conservarea sistemului, acesta fiind sinonim cu propria-i siguranță!)
[3] Ca forme instituționalizate de revoltă, confirmate prin succesul lor. Revoluțiile la care pot conduce revoltele sunt valorizate axiologic (adică ideologic) drept cele ce slujesc progresului.
[4] Un discurs școlar împănat cu afirmații cotidiene despre libertate, egalitate, corectitudine, tratament egal etc., adică plin de idealuri, care coexistă atât cu forme de comportament nu întotdeauna coerent cu acest discurs din partea celor care-l rostesc cât și cu contactul cu o realitate socială situată la mare distanță de valorile invocate.
[5] Așa se justifică și sprijinul pe care cultura occidentală îl acordă mamei împotriva tatălui, fiind în joc o substituire instituțională a lui pater familias. Motiv pentru care pot cădea de acord că rolul tatălui constituie o temă de discuție necesară.
[6] Dacă ar fi să ne amuzăm (și nu prea) aș spune chiar că exagerările de gen ale culturii occidentale contemporane au ajuns să creeze un mediu discret opresiv pentru instinctele masculilor.
[7] Interesat mai curând de curba demografică decât de destinele individuale pe care le poate afecta orice intervenție ce sprijină consumul viitor.
[8] Evident, o astfel de atitudine din partea mea trădează o neîncredere în împlinirea aspirațiilor mele sociale, ba chiar o distanță între teoretic și practic, din moment ce asum (cel puțin ipotetic) indicarea unui traseu ce ar putea conduce către renumita „zonă a elitelor”. Altfel spus, această aspirație, în liniile ei principale, dezvăluie linia de ruptură socială pe care tind s-o întrețin prin impulsul pe care-l dau propriului copil.
[9] Un cuvânt deja căzut în zona ideologiei, datorită numeroaselor sloganuri în care este încorporat.
[10] Într-un sens extins al ei, ce înglobează și civilizația.
[11] Imaginând o epurare pe criterii postmoderniste; adică de tot ce este totalitar, globalizant în ea. Evident, este vorba doar de un exercițiu mental, deoarece acest lucru nu este posibil.
[12] Nu-mi propun acum să încerc o diferențiere critică a realității istorice de conținuturile legendare, multe din ele adăugate relativ târziu, chiar sub influențe diferitelor ideologii europene.
[13] Chiar dacă fondul oriental își spune și astăzi cuvântul în funcționarea lor.
[14] Pentru a nu da un ton forțat moralizator acestor întâmplări, este necesar să deschid cauzal astfel de comportamente. Astfel, este posibil ca în joc să fie și modul în care războiul a afectat fiecare familie.
[15] Ele pot fi conturate mult mai precis, recurgând și la alte exemple. Poate vor putea intra într-o poveste despre acești oameni, aflați la unul din numeroasele capete ale lumii.
[16] Încercând să găsească exemple de ceva durabil făcut în regiunea natală tata (tot el!) a putut indica în special lucruri realizate de „reprezentanți” ai civilizației occidentale; câteva exemple o fabrică de cherestea, în jurul căreia construise o adevărată rețea de cale ferată (polonezi sau germani), tunelurile de sub orașul Panciu (probabil dezvoltate de evrei).
(Imagine: Nature of Good and Evil, by Young-Wolf, preluată după: http://young-wolf.deviantart.com/art/Nature-of-Good-and-Evil-121021552)
„Softul DIVIN” e de gen FEMININ : ))
Viorel spune : <>
Revin cu ceva adaugiri in ciuda temeri mele ca n-am putea fi „imbratisati” prea usor de alti cititori care ar intra pe „acest dialog al nostru” din cauza lipsei detaliilor care ne-au adus aici, dar iti voi raspunde cu credinta ca DA, este posibil ca cineva, cu „softul divin la purtator nevirusat” sa absoarba integral esenta discutiei noastre. Pentru aceasta ma si sustrag din paradigma ta conflictuala „natura versus cultura” cu urmatoare POZITIONARE
1 – Istoria omenirii o impart in era de dinaintea aparitiei primelor cuvinte/propozitii si ERA de dupa aparitia „cuvantului care zideste” Raportul acestor doua segmente este net SUPERIOR PRIMEI ETAPE.
2 – Pe un astfel de segment , conflictul natura-cultura este acum pentru mine conflictul acestor doua segmente sus enuntate si, ca FRACTAL opinez ca problema noastra se poate analiza in subconflictul „cultura populara” versus „cultura culta” pentru ca in opinia mea FOLCLORUL ca CERTIFICAT DE NASTERE al unei SUBCULTURI adica „POZITIONARE SPECIFICA” este expresia culturala a „softului divin” pe care ti-L arunc in dialog fara sprijinul religiei sau mai bine spus, vreau ca acest concept sa nu fie virusat de nici-o ideologie/religie. In atare conditii definitia „softului divin” este mostenirea genetica a fiecaruia care te orienteaza in hatisurile subculturii sprijinindu-ti trascenderea in valorile universale”
Ca sa justific si motivul pentru care am afirmat in titlu ca „softul divin este de gen feminin”, m-am gandit la rolul mamelor in primi ani de „educatie” modelare in viata copiilor si la adevarul aproape generalizat al psihologilor potrivit caruia „suntem decont a primilor 7 ani de acasa” In sustinerea empirica a acestui adevar te rog sa cauti si tu exemple din cultura ta cand copii si chiar „analfabetii” au dat solutii rapide si de neimaginat pentru „elitele incorsetate in/de problema”
3 – Daca este sa cautam un vinovat pentru criza, nefericirea si angoasa in care traim, aceia nu pot fi copii, nu pot fi femeile/mamele opresate, nu pot fi minoritatile etnice, nu pot fi analfabetii si purtatori „softului divin” cu care dansam fiecare in „cultura populara” si „cunoasterea comuna”.
Daca cineva chiar vrea „generic un vinovat” el este tot generic un ceva de gen masculin si se prelungeste in ideologii si institutii FALOCRATE. PUNCT
In opinia mea ca si creator al sintagmei „soft divin” , iata, in afara FOLCLORULUI , enunt cateva moduri de manifestare empirica datorate/obtinute de omenire cu „softul divin” care te transcende cultural peste naturalul paradigmei „dinte pentru dinte” : „bunicul tau in relatia cu prizionerul neamt”, batrana mama de 80 de ani care isi facea POD pentru a evita stopul cardiac sau comotia cerebrala”, „capacitatea interlocutorului de a intelege ceva inainte ca participantul la dialog sa termine ce are de spus” „femeia opresata care il cere de sot pe agresor”,”opozitia corpului de armata care refuza ordinul sau omoara liderul care da ordine fara SENS ( vezi cazul armatei la revolutie ) „ refuzul limbajului nonverbal de a participa la miniciuna” ( sau bunul simt comun ) „foamea de SENS”, LIBERTATEA ( se spune ca revolutia este facuta de tineri ) „foamea de IUBIRE”, „capacitatea copilului de a vomita cand ingurgiteaza alimente si cultura toxica”,” dibacia traducatorului/mijlocitorului de a recoda sensurile unei subculturi vecine la subcultura matriciala/divina” , dansul, muzica, legendele si miturile, IMPLINIREA de GEN, ACASA, etc.
Trimiterea ta la „legatura cu hormonii’ a celor ce fac revolutii probabil ca vede problema prin energiile mobilizatoare ale FOAMEI DE SENS, ca-mi inchipui ca si biologicul vrea/crede ca supravietuieste prin urmasi fiindca, nu prea stiu ca in natura sa se practice „sexul de placere” ca in cultura. Asadar, „sursa revoltei” este naturala in contra acelei parti din cultura institutionala care limiteaza accesul la „sensurile softului divin” . Tinand cont de cele mai sus enuntate tinerii oricarei subculturi sunt tot ce vrei tu, dar nu „rod al muncii altor generații în interiorul instituțiilor” ci ROD al „cadrelor de manifestare a culturii populare” si a „softului divin” al formatorilor pentru ca, tot in opinia mea, „familia” si „grupul de referintza” este fortat inclusa in categoria „institutii” cand pe AXA sus DESENATA sunt forme naturale de organizare de vreme ce le evidentiem si in lumea biologica si pe cale de consecinta, apartin erei de dinaintea aparitiei cuvantului/conceptului.
In concluzie ma sperie dorinta ta spusa astfel „ Încă mai am speranțe că se va ivi momentul în care cultura să domine natura” Corect ar fi pentru continuarea dialogului sa spunem asa: „inca mai SPER ca cultura sa fie o naturala prelungire a naturii in substanta lui ACASA COSMIC ” ceea ce incumba capacitatea culturii de a pune la treaba in interiorul SENSULUi inclusiv „agresivitatea noastra modelata cultural ” Evident ca mi se pare comod sa predam institutiilor rolul de TATA dar asta nu e deloc bine din perspectiva „emotiilorbazale/divine” care te leaga ancestral de copilul tau sau ,ma rog , raportul de cedare ar trebui negociat in functie de ce ofera/garanteaza benefic societatea pentru implinirea mea de gen fara sa afectam acel viitor si FRUMOS/ VISAT/PROIECTAT ACASA al NOSTRU AICI IN ROMANIA . in concluzie nu „cultura trebe sa ofere autonome sporita femeii / mamelor” ci noi masculi ar trebui prin rolul de gen sa deblocam/furam institutiilor ce li s-a furat femeilor cu sprijinul institutiilor si cu sprijinul toxicitatii culturii/ideologiei asa ca DA , iti dau dreptate cand afirmi ca „negocierea rolului tatălui constituie o temă de discuție necesară”
Intr-o atare pozitionare, acele moduri diferite de comportament ale consatenilor tai in cazul „stimulului de tip soldat german” arata ca paradigma/ pozitionarea ta este neinspirata si nu faptul ca bunicul tau avea „softul divin” la purtator iar restul satenilor „nu”. Vin si cu un contra-argument empiric. Tata, analfabet cu 4 clase, dar „sef de cuib” ca prizioner al rusilor ( 10 ani ) si apoi deportat in Baragan dupa supravietuirea razboiului si prizioneratului se intzelege CLAR ca a fost pe front alaturi de aceleasi idealuri ale soldatului german eliberat de bunicul tau ? Daca mai pun si obligativitatea institutionala de a invatza limba rusa la scoala am destule motive „obiective” sa fiu si io in contra rusilor ? Cu toate acestea ( si nu din cauza holocaustului nemtilor asupra etniei mele ) io vad cultura rusa mult mai ok decat cultura germana care e doar o prelungire specializata a culturii greciei antice. Si tu cand ai vorbit de scriitorii preferati, ai adus un rus si un algerian/francez printre preferati tai si nicidecum un neamt. Ca sa ne arbitram pozitiile iti propun un „experiemnt de pozitionare”. Ia la intamplare 10 femei si spunele ca le faci cadou doua alternative . O excursie de 7 zile sponsorizata de ONG-ul tau si ele trebe sa aleaga „ori MOSCOVA – ori BERLIN”. Prefer ca doamnele sa fie cu grad de scolarizare cat mai mic. Nu stiu raspunsul dar io merg pe 90 % raspunsuri ca femeile „VOR la Moscova” daca sunt din Muntenia. Io am dat raspunsul/procentul prin „softul meu divin”. Ma tem ca acelasi procent de 90 % l-am obtine ca optiune de alegere a femeilor daca am cere raspunsul la „analfabetele” din provinciile care au tinut de imperiul Austro-Ungar si daca pentru provinciile din fostul imperiu Austro –Ungar le-am cere ca ele sa aleaga intre Viena si Moscova. Prin acest experiment mental vreau sa spun ca atractia feminina in fata ofertelor noastre experimentale s-ar duce catre varful simboloc cultural al „MARELUI FALOCRAT ASUPRITOR” si implicit, le leg raspunsurile femeilor de „Sindromul Stockholm” care imi explica de ce femeia de la banca care a fost opresata de agresor l-a cerut de barbat pe agresor si la facut celebru pe psihiatrul care a descoperit sindromul sus enuntat. Sper ca ti-am furnizat astfel dovezi ca aceste delicate aspecte au o alta chee a decodarii, daca schimbam paradigma/pozitionarea. Intotdeuna PERSPECTIVA MODIFICA REZULTATUL si prelungeste adevarul potrivit caruia „functia a creat organul”
In concluzie suntem de partea binelui și a răului in acelasi timp din cauza ca cei ce ne privesc ne privesc din unghiuri diferite si NU NE SCANEAZA cu SOFTUL DIVIN fiindca, ori nu au acces la el , ori le-a fost atrofiat / virusat cultural. Cei multi consateni ai bunicului tau care nu puneau pret pe viata prizionerilor „sositi cu japca in curtea lui ACASA al lor” ii judecau prin prisma paradigmei „dinte pentru dinte” in vreme ce bunicul tau se dovedea „un bun crestin” tocmai ca nu i-a virusat nimeni „softul divin” chiar daca a fost influientat egal de cultura rusa si cea austro-ungara. Tot psihologia/psihiatria explica de ce „învinovățirea altora” este „simptom al tuturor celor opresati” intr-un fel sau altul si asa imi explic de ce nu doar in gena poporului roman ( in general a culturilor mici ) „capra vecinului” si „tapul ispasitor” stau la loc de cinste in cultura mica a acestei „insulei Latine din acea MARE SLAVA” si e doar aparenta ca atitudinea acesta ne-ar vindeca. Aceasta atitudine , fiind vorba de GLOATA/MULTIME irationala doar impinge o problema structurala catre alta parte a culturii de AREAL sau catre VIITOR, impingere care am motive serioase sa cred ca este intretinuta structural/cultural/institutional/malefic.
[…] (Acest articol este, în principal, un comentariu la articolul Despre natură, cultură și multiplele surse ale binelui și răului) […]