Dacă dăm crezare intențiilor domnului ministru Eugen Teodorovici de a îmbunătăți semnificativ situația beneficiarilor[1] și dacă analizăm situația beneficiarilor POS DRU, nu putem concluziona decât printr-o vorbă (pesimistă) din lumea creștină: „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții!”. Altfel spus, până a ajunge la rezultatul anunțat de declarațiile oficiale, beneficiarii sunt măcinați cotidian de infernul birocratic creat de întreaga ierarhie a funcționarilor ce se ocupă de verificarea proiectelor.
Am lăudat personal scrisoarea premierului către beneficiari. Era un gest de recunoaștere venit după ani de acuzații nefondate. Însă trebuie să constant că ea n-a schimbat mare lucru în destinul crâncen al beneficiarilor. Chiar dacă a fost urmată de o serie de eforturi concrete din partea organismelor implicate și a angajaților acestora, impactul asupra beneficiarilor tinde să fie unul destul de redus în aspectele sale pozitive. Singura reușită certă o constituie deocamdată scoaterea temporară din faliment a unora dintre beneficiari prin aducerea datoriilor acestora către furnizori, salariați și beneficiari undeva la nivelul lunii ianuarie. Nici măcar vestita verificare a tuturor cererilor de rambursare nu a avut succesul așteptat, asistând mai curând la rezolvarea unor întârzieri mai vechi pe fondul nașterii unora noi. Altfel spus, reușita pentru beneficiari o constituie doar conservarea situației de la începutul eforturilor (e drept, alternativa era o situație mult mai rea decât cea actuală).
Fie cei care conduc sistemul și dau numeroase declarații binevoitoare sunt doar plini de bune intenții, fie de fapt nu-l conduc cu adevărat, el fiind stăpânit de incontrolabila birocrație. Personal înclin către a doua variantă. Îmi sunt cunoscute eforturile depuse de 5-6 oameni la vârf pentru a salva POSDRU, dar la fel de cunoscute-mi sunt realitățile de care se izbesc beneficiarii în relația cu acest program. Motiv pentru care prezenta analiză se desfășoară în cheia unor posibile obstacole existente între beneficiari și decidenții la vârf,[2] cărora încerc să le deslușesc conturul.
Elanul conducerii de-a grăbi verificarea cererilor de rambursare s-a întors în unele cazuri împotriva beneficiarilor datorită rezistenței birocratice dezvoltată de cei care fac verificările. Evident, pe lângă birocrație s-a ivit deseori și incompetența. Combinarea celor două a condus la situații de-a dreptul hilare, cu efecte dramatice pentru beneficiari. Un exemplu mărunt, dar care arată unul din chipurile infernului birocratic: beneficiarii întâlnesc ofițeri de verificare ce refuză decontarea pieselor de schimb dintr-o factură de reparații auto pe motiv că piesele de schimb nu sunt eligibile, ci doar manopera (prin reparații ofițerul înțelegând doar gestul de-a verifica și repara). O astfel de abordare are efecte haotice, respectiv din momentul în care dintr-o factură trebuie să fie eligibile și dezmembrămintele sale atunci nimic nu mai este eligibil. Câteva exemple: piesele dintr-un computer nu sunt eligibile luate separat; vidul dintr-un tub catodic nu este nici el eligibil…; și exemplele pot continua în mod indefinit. Evident, am făcut un exercițiu administrativ complet pentru a vedea efectele unor astfel de situații. Pentru exemplu indicat s-au ivit probleme de genul: cum introduci în magazie aceste piese montate pe mașină, cum le iei în inventar, cum le scrii numerele de inventar, cum le introduci în consum etc. Și exercițiul poate continua. Semn că gestul de a verifica a trecut de mult pragul normalității, intrând într-o zonă abisală.
Unul dintre participanții la activități pe proiect ne-a povestit că a fost sunat pentru a fi verificat dacă a participat la activități (proiectul în implementare la OI POSDRU CNDIPT). În loc să fie întrebat onest dacă a participat, când etc., responsabilul cu verificare l-a luat prin învăluire cu întrebări de genul: Nu vă interesează să participați la următoarele cursuri de formare … (din cele 3 enumerate, unul deja îl făcuse pe proiect)? Verificarea firească s-a transformat în tehnică de interogatoriu, ca și cum ar fi vorba de suspecți. Participanții fac parte din suspiciunea generală ce planează asupra beneficiarului. Verificările sunt făcute pentru „a prinde”, pentru a tăia/invalida cheltuieli, pentru a demonstra convingerea inițială.
Dezamăgirea ofițerilor de verificare în momentul în care nu pot tăia măcar câteva cheltuieli indică perspectiva din care aceștia verifică orice cerere de rambursare: pentru a prinde beneficiarul cu ceva.[3] Beneficiarii sunt prezumați hoți, și din perspectiva aceasta sunt gândite toate procedurile. Efortul implementării unui proiect este infinit multiplicat de străduința beneficiarului de a-și demonstra nevinovăția și nu realizările, încercând să conserve dovezi pentru absolut toate gesturile, de la cele complicate/importante până la cele banale, și să se apere în fața unor oameni care sunt deja convinși că este vinovat înainte de a se cunoaște că el își face treaba așa cum s-a angajat și cu ceva realizări în plus. Bucuria cu care au senzația că l-au prins[4] dezvăluie mentalitatea anti-beneficiari care-i stăpânește pe cei care verifică implementarea proiectelor, adică tocmai pe cei care trăiesc de pe urma fondurilor structurale.
Proiectele sunt implementate de beneficiari. Motiv pentru care întregul sistem instituțional ar trebui orientat în sprijinul beneficiarilor. Aceasta este cea mai importantă cheie a absorbției fondurilor structurale. Beneficiarii sunt împiedicați de către finanțator să implementeze proiectele pe trei căi: lipsa finanțării corespunzătoare, impredictibilitatea și birocrația.[5]
Stimați guvernanți, birocrația ucide creativitatea!
Altfel spus, birocrația orientează întreaga creativitate a beneficiarilor către a rezista în fața birocrației. Contribuie la consolidarea birocrației ca piedică în calea implementării proiectelor: modalitatea (haotică) de decontare a cheltuielilor administrative,[6] blocarea TVA, lipsa unor reguli unitare de verificare, necunoașterea nivelului de referință al controalelor[7] etc. Simplificare birocrației s-a transformat deseori în complicarea ei.
Interpretarea etimologică a termenului birocrație ne duce cu gândul la ideea puterii celor care stau în spatele birourilor. Motiv pentru care succesul implementării proiectelor de către beneficiari depinde de abilitate lor de a identifica câte birouri stau așezate între ei și finanțarea proiectelor. Implementarea proiectelor ajunge astfel o cursă cu obstacole, finalul depinzând de capacitatea managerilor de a surmonta puterea discreționară a numeroaselor birouri ce le stau împotrivă, de a depăși ideile năstrușnice ale unora din cei ce ocupă scaunele din spatele birourilor.
Reducerea birocrației înseamnă schimbarea mentalității. România are o mentalitate instituțională orientată împotriva absorbției fondurilor structurale, respectiv împotriva beneficiarilor. Birocrația generează la rându-i o cultură instituțională a incapacității de absorbției fondurilor structurale.
O notificare respinsă pe motiv că este greșit numele Ministerului Muncii[8] este o piedică birocratică în calea unui beneficiar. Esența actului o constituie ceea ce o parte solicită și cealaltă aprobă. Nemulțumirea funcționarilor care văd menționat un astfel de motiv într-un act oficial este nejustificată. Acesta este unul din zecile de mii de exemple care construiesc zidul pe care-l reprezintă birocrația, așezat de-a curmezișul absorbției fondurilor structurale. Chiar și cei mai simpatici funcționari (și am întâlnit suficient de mulți) ajung să se înscrie, în diferite momente ale activității lor, în acest noian de piedici cotidiene împotriva implementării proiectelor, datorită presiunii pe care sistemul o exercită asupra lor.
Când un funcționar refuză să-ți ia în considerare ceea ce alt funcționar te-a obligat să faci după ce modificase-i deja în sensul solicitat de un al treilea funcționar care, l-a rândul lui, a contrazis interpretarea de bun simț (juridic) pe care ai dat-o legii și situației de fapt, deja nu mai știi ce să faci. Deruta beneficiarilor înseamnă puterea funcționarilor, deciziile lor pârând, celor care le adoptă, bune orice ar decide, cu condiția ca interpretarea să fie împotriva beneficiarului.
Deși nu are nicio atribuție pe zona legislației muncii, AM POSDRU a creat o procedură de sesizare a ITM pentru orice depășire a timpului pe care el îl consideră normal de lucru, respectiv pentru orice depășire a 12 ore de muncă/zi de către un expert. Asta în timp ce aceeași Autoritate de Management emite în februarie 2013 o Instrucțiune prin care stabilește că timpul maxim de lucru pentru un cetățean este de 13 ore/zi, respectiv 65 ore/săptămână[9] (ca povestea să sune cât mai kafkian, menționează că această instrucțiune se aplică începând cu august 2012; unii funcționari au aplicat-o chiar începând cu iulie 2012). Adică, sesizează o instituție a statului ca fiind ilegal să muncești peste 12 ore/zi dar ea emite acte normative în care consideră că limita este totuși de 13 ore/zi. Dincolo de acest paradox rămâne toată atitudinea nepotrivită a unei instituții ce are altă menire. Toate aceste preocupări paralele cu obiectul de activitate par a sugera că excesul de muncă ar fi principalul motiv pentru care nu merge absorbția fondurilor structurale. Din instituție chemată să urmărească corectitudinea implementării proiectelor și sprijinirea beneficiarilor, alege să devină o „poliție a stahanoviștilor”, respectiv o clinică de vindecare forțată a workaholicilor. Într-o țară care se muncește prea puțin apar instituții care doresc să se muncească și mai puțin. De parcă Guvernul s-a angajat, prin intermediul AM POSDRU, să protejeze cetățenii de muncă, nu de sărăcie.
Pe umerii beneficiarului este așezată, prin intermediul tuturor actelor juridice care reglementează implementarea proiectelor, răspunderea totală pentru funcționarea întregului sistem. Beneficiarul este acarul Păun al tuturor greșelilor acestui program, de câte ori este nevoie. Prin contractul de finanțare și liota instrucțiunilor și prevederilor legale în desaga fiecărui beneficiar stă eticheta de fraudă și/sau nereguli, menite deseori să ascundă incapacitatea de a gândi un mecanism eficient de absorbție a fondurilor structurale și de implementare a proiectelor. Beneficiarul răspunde pentru orice:
– Nu are statul bani, răspunde beneficiarul, deoarece trebuie să implementeze proiectul oricum;[10]
– Statul nu respectă contractul – beneficiarul trebuie să răspundă pentru toate efectele, el fiind obligat să-și achite obligațiile;
– Beneficiarul nu mai poate deoarece este umilit, lăsat fără bani și fără sprijin – nu are nicio importanță, el trebuind să-și achite obligațiile contractuale în întregime, indiferent de legătura de cauzalitate între nerespectarea obligațiilor contractuale de către stat și situația beneficiarului;
– Partenerul nu-și respectă obligațiile contractuale – răspunde beneficiarul;
– Participanții (membrii grupului țintă) nu-și onorează angajamentele – răspunde beneficiarul;
– Curtea de Conturi greșește interpretarea prevederilor legale privind comisioanele ITM (și interpretarea altor prevederi) – beneficiarul plătește;
– Greșesc ofițerii de verificare – beneficiarul plătește;
– Instituțiile statului nu-și onorează anumite obligații – răspunde beneficiarul;
– Legislația este contradictorie sau are prevederi imposibil de respectat – răspunde beneficiarul, în funcție de interpretarea oricui dorește din cei care au abilitate de control;
– A greșit AMPOSDRU când a gândit sistemul și a alocat proiectele – beneficiarul trebuie să răspundă, crescând efortul birocratic;
– Nu sunt bani de prefinanțare – nu contează, beneficiarul este responsabil de respectarea graficului activităților;
– A trecut mai bine de un de la depunerea unei cereri de rambursare și beneficiarul nu și-a primit banii – nu are nicio importanță, beneficiarul este responsabil de implementarea proiectului și de asigurarea sustenabilității;
– Beneficiarul nu mai poate implementa proiectul datorită statului – nu contează, el nu poate renunța la proiect fără a risca să dea toți banii înapoi;
– …..
Indiferența față de beneficiari este vizibilă și în modalitatea în care sunt abordate unele modificări ale cadrului de implementare a proiectelor: se anunță azi o schimbare care intră în vigoare tot azi, aruncând astfel în aer eforturile beneficiarilor de câteva săptămâni. Un exemplu îl constituie schimbarea modalității de raportare anunțată în data de 22.04 și care intră în vigoare cu aceeași dată însă fără a exista norme de aplicare. Se anulează astfel atât munca beneficiarilor care se pregăteau să depună cereri de rambursare cât și dreptul acestora de a depune aceste cereri pentru o perioadă neprecizată (până când va fi emisă o instrucțiune în acest sens). Această modalitate total nepotrivită de lucru a fost trăită de beneficiari deseori, printre cele mai recente fiind blocarea TVA (inclusiv a încheierii actelor adiționale aferente), Instrucțiunea 62, Instrucțiunea 64 (care retroactivează chiar). Nici vorbă de transparență decizională, de predictibilitate, de interes pentru buna implementare a proiectelor. Contează doar introducerea unei alte modificări care, în mod paradoxal, deși este anunțată ca fiind în favoarea beneficiarilor deocamdată se întoarce împotriva lor.
Instrucțiunea nr. 68 aduce și ea o mostră de necunoaștere a sistemului. Chiar dacă pe fond intenția este bună, cel puțin din perspectiva aspectelor ei sociale (creșterea contribuțiilor la sistemul social fiind unul din efecte), modul în care a fost formulată indică necunoașterea realității. Ea prevede aplicarea acelorași condiții și pentru situații în care acest lucru este imposibil. Un exemplu elocvent îl constituie evaluatorii din sistemul CNFPA/ANC, pentru care ar trebui, conform acestei instrucțiuni, încheiat contracte individuale de muncă. Este vorba de oameni care execută o activitate de câteva ore, în baza unor prevederi legale. Ca să încheie contracte individuale de muncă pentru astfel de experți angajatorul trebuie să depună un efort birocratic considerabil, fiind totodată pus în imposibilitate de a face acest lucru într-un mod acceptabil. Gestionarii sistemului se pare că nu au cunoștință de mulțimea obligațiilor unui angajator aferente încheierii unui CIM. Spre exemplu, numai pentru instructajul SSM (Sănătate și Securitate în Muncă) este nevoie de 8 ore de lucru. La acesta se adaugă altele, cum ar fi prelucrarea Regulamentului Intern, pregătirea PSI și ISU, verificarea stării de sănătate, care dublează atât costurile cu acel expert cât și eforturile birocratice ale angajatorului (conducând, iarăși, la o multiplicare a costurilor). Și asta în condițiile în care, conform legislației specifice, evaluatorul poate fi plătit doar cu un tarif orar prestabilit, pentru orele de evaluare efective.
Suplimentar, contractele individuale de muncă nu sunt compatibile cu activitatea pe proiecte (poate cu câteva excepții). Ele nu permit angajarea responsabilității experților pe durata dorită de finanțator (până în 2021) și în dimensiunile cerute de acesta (raportat la Instrucțiunea nr. 62). CIM-urile nu sunt compatibile cu fluctuațiile duratei de lucru aferente oricărui proiect. Poate mai important este faptul că modalitatea de (ne)finanțare asigurată de finanțator nu permite desfășurarea activității pe proiect în baza CIM: în condițiile în care obligațiile de plată la bugetele statului aferente salariilor sunt scadente în fiecare lună,[11] iar rambursarea banilor întârzie luni și chiar ani de zile, beneficiarul este în imposibilitatea de a reorganiza plățile în funcție de disponibilul financiar prin amânarea (cu consimțământul experților) plății salariilor și a obligațiilor pentru momentul în care va primi banii de la finanțator. Motiv pentru care contractele individuale de muncă devin principala sursă de acumulare a datoriilor și penalităților aferente către stat, însoțită de blocarea conturilor și, mai trist, de cercetarea penală pentru evaziune fiscală a reprezentantului legal al beneficiarului.
Lipsa procedurilor de soluționare a contestațiilor sau faptul că aceasta nu sunt cunoscute de către beneficiari constituie o altă deficiență a sistemului ce acționează împotriva beneficiarilor.
Bănuim că există o procedură de soluționare a contestațiilor; îi putem deduce existența din câteva din actele ce sunt emise către beneficiar. Însă tot din aceste documente reies câteva probleme. Nu este în regulă situația de fapt: comisia de soluționarea a contestațiilor este din același OIR/OI. Motivul neregulii îl constituie cultura instituțională specifică, evidentă prin variațiile interpretărilor legale/procedurale dintre diferitele organisme intermediare. Procedura de rezolvare a contestațiilor ar trebui să fie derulată pe baza unei comisii obiective, creată din experți imparțiali atât în raport cu beneficiarii cât și cu finanțatorul, incluzând și experți pentru fiecare categorie de probleme (ex. IT, achiziții etc.). Suplimentar, un organism mixt, finanțator-beneficiari, ar trebui să analizeze toate situațiile comune mai multor beneficiari, care dau seama mai curând de erori scuzabile de interpretare sau de design a normelor decât de nereguli.
Dacă este vorba de constatarea unor nereguli și de transmiterea unor Note de debit, acestea devin executorii după așa-zisa soluționare a contestației. Mai mult chiar, dacă beneficiarul merge în instanță pentru a-și cere dreptatea, acțiunea în instanță nu suspendă obligația; astfel încât, beneficiarul care este lipsit de inspirație și nu plătește (cel mai adesea este însă în imposibilitate de a plăti), acumulează penalități pe durata unui astfel de proces, ce pot să mărească datoria cu peste 300%. Varianta plății de la început îi este convenabilă doar dacă se știe vinovat. Dacă nu are nicio vină, a plătit de la început iar instanța îi constată nevinovăția, beneficiarul rămâne cu sumele achitate pentru nota de debit blocate pentru întreaga perioadă a procesului (cumulată cu durata – mare – până primește banii înapoi de la stat), adică cu un întreg beneficiu nerealizat (pierderile sunt accentuate dacă s-a împrumutat de acei bani), fără a fi despăgubit. Adică, orice ar alege pierde: plătește de la început, înregistrează toate pierderile determinate de blocarea banilor, nu plătește, înregistrează toate penalitățile de întârziere. Motiv pentru care se impune de urgență introducerea în procedura de soluționare a contestațiilor (care trebuie elaborată) a suspendării obligației de plată pe durata procesului având ca obiect contestarea debitului.
În toate deciziile luate de către finanțator lipsește în mod clar perspectiva beneficiarilor, adică elementul esențial pentru orice act administrativ: analiza de impact.
Paradoxal este faptul că funcționarii care participă la generarea acestei birocrații sunt, la rândul lor, victimele altor funcționari (atitudinea ultimilor fiind de fapt rezultatul indiferenței și al nepriceperii). Forțați să muncească numeroase ore suplimentare pentru a da un spor absorbției fondurilor, acești truditori nu ajung totuși la rezultatele așteptate datorită sistemului. Sunt, fiecare dintre ei, împiedicați de o serie de proceduri, multe din ele aiuritoare, izvorâte din incapacitatea șefilor de a da o lectură unitară atât textelor de lege cât și interesului instituțional. Altfel spus, sistemul este de vină. Imensa majoritate a funcționarilor/ofițerilor cu care am venit în contact nu a făcut anumite gesturi din ură sau indiferență, ci din teamă. Ceea ce mă îndreptățește cu atât mai mult să vorbesc de birocrație, impersonalitatea culpei fiind una din caracteristicile definitorii ale oricărui sistem birocratic.
A crede că este (doar) vina funcționarilor e greșit. Sunt la rândul lor prinși în mecanismul infernal al pasării responsabilității, ce are ca punct final beneficiarul. În limbajul lui Philip Zimbardo, nu merele sunt putrede, ci coșul; adică sistemul.
[1] Chiar dacă risc să par naiv, personal tind să-i dau crezare.
[2] Evident, pun deocamdată în paranteză varianta demagogiei la vârf.
[3] Trebuie să recunosc că la rândul lor funcționarii sunt speriați de alți funcționari, adică de întreaga scară a birocrației românești, la capătul căreia se află Curtea de Conturi. Această din urmă instituție pare a lucra în interesele oricărui alt stat, mai puțin al statului român. În momentul în care insistă pe o interpretare eronată a legii într-o speță care nu aduce nicio pagubă statului român, ci doar beneficiarilor (și abia prin intermediul acestora este afectat și interesul statului), cum este problema comisioanelor ITM, este clară lipsa de interes. De altfel, atitudinea abuzivă a Curții de Conturi este vizibilă și în situațiile în care aceasta nu ține cont de deciziile instanțelor, relevând o adevărată problemă ce ține de raporturile de putere dintre diferitele instituții ale statului.
[4] Cel mai adesea izvorâtă din propria lor incapacitate de a interpreta prevederile legale.
[5] Toate făcând parte din mentalitatea anti-beneficiari.
[6] Modalitatea de rambursare a cheltuielilor administrative constituie o adevărată problemă pentru beneficiari. Pentru OI POSDRU CNDIPT (iarăși) beneficiarii primesc scrisori de informare privind validarea/invalidarea unor sume aferente cererilor de rambursare, din care reiese invalidarea/amânarea la plată a cheltuielilor generale de administrație pentru motivul depășirii procentului general prevăzut în buget, calculat pentru cererea de rambursare respectivă. Situația este aceeași chiar și în cazul în care procentul total al cheltuielilor generale de administrație de până la acea cerere de rambursare (din toate cererile de rambursare) este sub procentul general prevăzut în buget pentru acest tip de cheltuieli, raportat la cheltuielile directe de până în acel moment (minus FEDR). Această blocare la rambursare a cheltuielilor administrative survine, paradoxal, în contextul în care totalul cheltuielilor directe angajate pentru fiecare perioadă de raportare ar acoperi până și această variantă de calcul pe fiecare cerere de rambursare (nepotrivită, de altfel). Problema o constituie blocajul rambursărilor POSDRU, care lasă beneficiarii fără sumele necesare pentru a plăti facturile pe care le au, fiind nevoiți să plătească din puținii bani pe care-i mai pot procura în primul rând salariile (deci inclusiv pe administrativ) și facturile furnizorilor curenți (electricitate, apă etc.).
Este evident faptul că această problemă a cheltuielilor administrative rambursate limitat la procentul calculat pe fiecare cerere de rambursare le imobilizează beneficiarilor sume considerabile, în condițiile în care ele pot fi solicitate doar la cererea de rambursare finală. Mai mult chiar, aceste sume sunt practic scoase din circuitul rambursării inclusiv față de Comisie.
Chiar dacă aparent sumele nu sunt deosebit de mari raportat la total, ele se adaugă altor sume imobilizate, conducând la blocarea oricăror posibilități de a implementa proiectelor. În acest sens este evidentă blocarea (ne-rambursarea) următoarelor tipuri de cheltuieli:
– Cheltuielile aferente TVA, care înregistrează următoarele tipuri de blocaje:
○ Blocajul general – nu se mai plătesc din luna august 2012 pe nici un proiect;
○ Blocajul special – OI POSDRU CNDIPT a refuzat încheierea actelor adiționale privitoare la TVA pe unele proiecte (ex. proiectul ID 79304);
○ Blocajul excepțional – cereri de rambursare TVA „rătăcite” (ex. o cerere de 15000 lei care depusă din ianuarie 2012, rătăcită, evident, de OI CNDIPT)
– Întârzierea verificării/validării cererilor de rambursare;
– Întârzierea plății prefinanțării;
– Deducerea anticipată a prefinanțării (ofițeri care deduc prefinanțarea din cererii de rambursare aferente unor perioade în care prefinațarea nu fusese încă primită).
Cumulate, aceste sume blocate depășesc deseori echivalentul prefinanțărilor, conducând la situația aberantă în care în loc să beneficieze de sume de până la 10% din totalul bugetului pentru implementare, beneficiarii ajung să le fie blocate mai mult de 10% din totalul bugetului în astfel de hățișuri birocratice.
Toate aceste deficiențe cumulate conduc la situația în care eforturile conjugate ale AM POS DRU și ale Ministerului Fondurilor Europene, ajung să nu poată fi resimțite ca ameliorări ale situației beneficiarilor. Este evident faptul că este o culpă birocratică, care afectează în mod semnificativ obiectivul comun: buna implementarea a proiectelor și absorbția fondurilor europene.
[7] Nivelul de referință dă seama de forma, calitatea, cantitatea indicatorilor/procedurilor/rezultatelor/serviciilor etc. avut în vedere în momentul controlului realizat la beneficiar. Acesta ar trebui construit în mod pozitiv și transparent, putând fi cunoscut de fiecare dintre beneficiari. La ora actuală nivelul de referință poate fi doar dedus din procedurile de control ale finanțatorului, fără ca acestea să fie cunoscute de beneficiari. Procedurile de control generează mai curând o construcție negativă a nivelului de referință, bazată pe ceea ce nu trebuie făcut, în loc să fie orientată pe ceea ce trebuie și cum trebuie făcut.
[8] De un beneficiar zăpăcit deja de liota schimbărilor și de oceanul neconcordanțelor dintre procedurile diferitelor OI-uri sau OIR-uri ale POSDRU.
[9] În interpretarea birocrației POSDRU este vorba de un calcul al timpului de lucru indiferent de angajatori, cu condiția ca expertul să aibă cel puțin o oră de lucru în cadrul unui proiect POSDRU. Orice depășire a acestei limite se sancționează, atenție!, prin tăierea/considerarea neeligibil a duratei de lucru echivalente în cadrul unui proiect POSDRU. Nu are nicio importanță faptul că este vorba de mai muți angajatori și/sau de mai multe contracte individuale de muncă, că beneficiarul demonstrează faptul că acel expert a lucrat efectiv în cadrul proiectului durata raportată sau că s-ar putea să nu fi lucrat efectiv la alt angajator etc.; sancțiunea este aplicată, invariabil, în cadrul proiectelor POSDRU. Altfel spus, din perspectiva AM POSDRU orice activitate desfășurată de un cetățean peste limita a 13 ore/zi, respectiv 65 ore/săptămână, intră automat în categoria hobby. Nu contează libertatea cetățenilor de a munci sau faptul că în unele profesii norma de bază este alcătuită din ore convenționale (exemplul cel mai elocvent constituindu-l învățământul). AMPOSDRU nu este interesată, de asemenea, de faptul că, prin definiție, activitatea pe proiecte este atipică, greu încadrabilă într-un program de lucru normal, că ea presupune foarte multe variații ale duratei muncii, că reușita implementării proiectului depinde de astfel de mobilizări.
[10] Este vorba de celebra clauză „AMPOSDRU își rezervă dreptul de a reduce parțial sau total finanțare dacă această diminuare este cauzată de dificultăți la bugetul de stat…”. Rod al inteligenței juridice specifice birocrației și simbol al grijii și respectului de care se bucură beneficiarii în fața statului, aceasta este o clauză/condiție pur potestativă, fiind nulă de drept („Intenţia de angajare într-un raport juridic nu poate fi condiţionată de un liber arbitru din partea debitorului, indiferent că momentul în care se exteriorizează această atitudine discreţionară este concomitent sau ulterior încheierii contractului.”, Nicolae Zărnescu, DREPT, http://ebooks.unibuc.ro/drept/zarnescu/5-2.htm). Deoarece AMPOSDRU este o instituție aflată în subordinea Ministerului Muncii, este evident că toate contractele de finanțare sunt încheiate cu statul român, prin intermediul instituțiilor specializate ale acestuia. Ceea ce ne conduce la situația în care statul se obligă să dea (să finanțeze) dacă are de unde. Asta ar însemna de fapt statul poate să invoce în favoarea sa gestul propriu al nealocării bugetare sau orice alte tipuri de acțiuni ce pot figura ca dificultăți. Suplimentar, sintagma dificultăți la bugetul de stat este destul de imprecisă, mai ales în condițiile în care orice buget este constituit pe deficit; altfel spus, orice buget are dificultăți. Ceea ce ar însemna că statul a înțeles de fapt de la început că nu va plăti, contractul riscând să fie considerat nul.
[11] Consideră că aceste obligații necesită o interpretare atentă, inclusiv la nivel oficial. În opinia mea, obligațiile de plată la buget sunt scadente abia în momentul în care salariile sunt efectiv plătite, declarațiile trebuind depuse abia în momentul în care angajatorul își poate permite să plătească salariile. Altfel spus, plata la buget este strâns legată de plata salariilor, împărtășind soarta acestora. În acest sens cred că este nevoie fie de o prevedere legală clară, fie de efortul conjugat al beneficiarilor de a clarifica prin intermediul instanțelor aceste situații.
(Imagine preluată de pe http://beletristica.com/teologie-si-spiritualitate/scara-sf-ioan-scararul.html)
Excelent, Viorel, ca de obicei. Cine are ochi, sa vada,dar am mari dubii ca mai iesim la mal cu POSDRU. Acum a aparut si chestia cu transmiterea Cererilor de rambursare a cheltuielilor DOAR pe CD. Pare ca ne-au facut un hatar(hatir)… E f tarziu, iar pt mine chiar nu mai conteaza… Bani, cica, nu ar mai fi…N-am primit nimic din sept . La Metarom se stinge lumina… – din cauza unui ofiter de verificare nou instalat, 90% dintre clarificarile cerute erau INUTILE!!!Iar timpul de verificare s-a prelungit cu 40 de zile!!! Am iesit,astfel, din perioada generoasa , cand s-a platit la greu orice cerere(verificata)-adica pana la 27 martie- pt ca mi-a inaintat-o la plata pe 28 martie. Fatalitate! Acum NU MAI AU BANI ! Vorbim…
Imi pare rau ca articolul a fost scris inainte de „surpriza” ce ne-a fost rezervata abia astazi cu propunerea de instructiune 69.
Ne trantesc spre consultare 3 pagini amarate… cand esenta instructiunii sta in cele 20 (!) de anexe !
Cea mai aiuritoare este aceea referitoare la esantionul (halal esantion ! avand in vedere trecerea tuturor beneficiarilor la gradul de risc cel mai mare) cu documente justificative care trebuie pus altcumva nu in foldere pe activitati si sub-activitati precum o cere Instructiunea 62. TOTAL ABERANT !! Rezonez profund cu sentimentul KAFKIAN despre care vorbiti in articolele dvs.
Dn. Rotilă, dacă dvs. spuneți că sistemul e de vină pentru problema cu absorbțiile astea, cum se face că plânge asemenea unui copil că nu reușește să facă prea mari progrese cu aceste fonduri. Ori vrea să obțină ceva și nu poate, ori nu vrea, e ingrat? Să fie sado-masochist? Vă rog o opinie.
N-am auzit niciodată sistemul plângând pentru deficitul de absorbție, domnule Elian! Cei care plâng sunt câțiva politicieni la vârf, toți beneficiarii și câteva persoane avizate pe această temă. Sistemul nu va plânge nici odată, deoarece este mulțumit cu propria-i autoperpetuare. Fie absobția cât de mică, cei care dau tonul în sistem reușescă să-și ia cumva partea. Marea masă a funcționarilor este mulțumită că nu și-a pierdut locul de muncă. Sistemul nu este interesat de absorbție deoarece, ca orice sistem de acest tip, este ghidat de propria-i logică birocratică, orientată către autoperpetuarea cu orice preț.
Una din întrebări ar fi cine dă tonul în acest sistem? Cred că în primul rând politicienii. În afară de Eugen Teodorovici și Victor Ponta (ultimul fiind totuși supus unor solicitări multiple) nu cred să mai fie prea mulți care să fie cu adevărat interesat de absorbție. Este posibil ca în guvernele anterioare situația să fi stat și mai prost. Majoritatea politicienilor a descoperit că banii europeni sunt mai periculoși decât cei de la bugetul național. Motiv pentru care își îndreaptă speranțele și acțiunile către bugetul național. Câteva exemple sunt evidente în acest sens: în august anul trecut s-a făcut o rectificare bugetară prin care au fost luați cca. 750 mil. euro de la fondurile structurale și dați la autoritățile locale. Din acel moment s-a declanșat cea mai mare criză. La ultimele rambursări de la Comisie abia cca. jumătate din sume au reintrat în circuitul diferitelor programe, restul acoperind diferite găuri bugetare. Exemple de astfel de acțiuni au fost și în guvernele anterioare, semn că soluțiile vin de la niște birocrați de la Finanțe, veșnici pe posturile lor.
Urmează apoi conducătorii autorităților de management, indiferent de nivel. Evident că-l simpatizeze pe directorul AM POSDRU, Cristian Ababei pentru eforturile sale pentru funcționarea acestui program. Ceea ce nu mă împiedică însă să-i constat și erorile, cea mai mare fiind Instrucțiunea nr. 62. Semn că și ei sunt supuși la alte presiuni (adică onor Comisia participă și ea la tonurile din sistem, alături de Curtea de conturi și alte instituții cu impact semnificativ. În mod sigur suferă și ei presiuni politice (prioritatea la rambursări, intervenții pentru salvarea unor proiecte etc.), la care trebuie să se adapteze. Mecanismele de autoapărare (ale funcție și ale persoanei chiar) generează birocrație pentru protecție (orice sistem birocratic are această potențialitate ce-și aștepată actualizarea).
Salariații sistemului contribuie și ei, în forme variate, la perpetuarea acestuia. Am amintit cu alte ocazii diferite tipuri de acțiuni în acest sens.
Beneficiarii sunt la rândul lor participanți la menținerea și chiar dezvoltarea sistemului. Unele din complicările birocratice au pornit de la solicitări ale beneficiarilor. Cea mai mare contribuție o constituie însă lipsa de reacție a beneficiarilor. Ea permite dezvoltarea diferitelor aberații, îndemnând sistemul să-și actualizeze continuu alte potențialități.
Pentru aceste motive putem spune că sistemul suntem noi, eu și dvs. fiind părtașii lui. Dacă am găsi soluții să ne strecurăm, am fi chiar mulțumiți de sistem, sau cel puțin indiferenți la el.
Nu sistemul este sado-masochist, ci poporul român s-ar putea să aibă astfel de înclinații. Ori cel puțin așa riscăm să pară lipsa apetitului nostru pentru instituții funcționale.