Ardealul este altfel deoarece, dacă avem un minim de onestitate, îl putem resimți ca atare. Este altfel în sensul unei diferențe față de restul României.
În același timp însă, Ardealul este altfel pentru că vrem să fie altfel. Credem în diferență, în posibilitatea de-a avea un exponat al Occidentului, o mostră de românism pătruns de civilizație, care ne oferă speranța civilizării noastre.
Ardealul este altfel, fără a fi întru totul așa. Ea oferă un exemplu de amestec, uneori bizar, între Occidentul Europei și zona tulbure căreia îi aparținem.
Recurg la două întâmplări recente care m-au făcut să meditez asupra acestui aspect.
Prima dintre ele reflectă o întâmplare rutieră: aflat în deplasare cu autoturismul prin Transilvania, la o oarecare distanță de Sibiu am fost oprit de un echipaj al Poliției rutiere. Ca tot românul, depășisem limita de viteză. Cu o plăcut uimire am descoperit lucrători ai Poliției care se adresau cu o politețe aproape desăvârșită. Fără ton arogant și fără exces de autoritate. Ba chiar și-au cerut scuze că a trebuit să ne sancționeze (în fața mea era oprită o mașină de București care beneficia de același mod de adresare). Simțeam dintr-o dată că eram în altă parte, într-o regiune a Occidentului. Atitudinea lor mi-a diminuat considerabil din supărarea inerentă unui astfel de moment.
Eleganța comportamentului nu m-a împiedicat însă să le fac două observații (în stil „Mitică”, poate), după ce am plătit amenda și am semnat procesul-verbal. Prima viza faptul că radarul era amplasat pe un drum european aglomerat, într-o „localitate” care avea drept singure clădiri o benzinărie și un popas (poate și scopul radarului o fi avut vreo legătură cu asta). Amabil și discret stingherit, polițistul mi-a răspuns că nu a depins de ei, ci șefii au decis să amplaseze un radar fix în acel loc (sugerând astfel, poate, că și lor li se pare discret suspectă o astfel de hotărâre). Cert este că această circumstanță transformă un gest preventiv într-unul de vânătoare al șoferilor, fiindu-mi străin după câteva zeci de mii de km parcurși prin Europa (excepția face o singură întâmplare de acest fel trăită în Elveția).
A doua observație viza faptul că în joc părea să fie o atitudine de discriminare, deoarece condusesem prins într-un flux relativ compact de mașini, însă doar eu fusesem oprit (răspunsul a fost că radarul poate filma doar o mașină) iar cealaltă mașină oprită era tot cu număr de regățean. Și mai stingherit de această dată polițistul s-a oferit să mă convingă pe loc că nu am dreptate, începând să-mi indice județele de proveniență ale altor contravenienți din acea zi: Călărași, Tulcea, București, Vâlcea, Galați, București…. S-a oprit jenat când a observat că râd și mi-a oferit altă explicație: cei din Transilvania știu că acolo este radar.
A doua întâmplare ține de o formă de disonanță cognitivă pe care ardelenii o suferă, prinși fiind între cele două tipuri de comportamente concurente: cel ce tinde către onestitate și corectitudine și descurcăreala, ce pare să constituie o caracteristică a regățenilor.
Deplasarea de care povesteam anterior a avut ca scop o dezbatere pe tema sistemului sanitar, desfășurându-se într-un centru universitar. In cadrul diferitelor discuții informale mai multe persoane mi-au povestit despre cazurile (puține) în care „feudalii lumii medicale” practică un adevărat sistem tarifar. În cadrul dezbaterilor nu m-am ferit să indic plățile informale (cu diferitele lor nume și forme) drept una din problemele sistemului sanitar ce-și așteaptă o rezolvare, pentru a putea vorbi de posibilitatea unui sistem pe model occidental. Câțiva din medicii participanți la dezbatere au fost vizibil deranjați de un astfel de gest, protestând împotriva utilizării unor asemenea formule. În mod sigur cei care au protestat nu au de-a face cu un astfel de fenomen; cel puțin nu în formele lui cele mai grave. Problema care mă preocupa era ce privitoare la gesturile care îndreptățesc o astfel de anatemă pusă celor care lucrează în sistem, care nu poate fi eliminată de diferitelor noastre comportamente de tip magic (gen: dacă n-o rostim ea nu există). Paradoxul derivă din doza de îndreptățire pe care o au atât cei care protestează (și știu că sunt mulți asemenea lor) cât și cei care ajung să plătească, indiferent de imboldurile care stau la baza unui asemenea gest.
Pentru a nu risca să ratez sensul complex al situației trebuie să mărturisesc că în Ardeal simt că sunt într-o altă lume, diferită în bună măsură de restul României. Pentru mine este vizibil un aer occidental care bântuie locurile și oamenii. Dacă în ceea ce privește partea istorică a civilizației urbane lucrurile sunt mai complicate, construcțiile amintind de prezența efectivă a puterilor occidentale pe aceste meleaguri, în privința comportamentelor locuitorilor acestei regiuni lucrurile tind să vădească faptul că noțiunile de cetățean român și cetățean occidental nu sunt contradictorii. Rămâne însă de lămurit cum anume românismul și occidentalismul sunt posibile împreună.
(Imagine preluată de pe http://dyobodiu.wordpress.com/2010/07/15/pacatul-de-a-fi-altfel/)
