Principala problemă a politicienilor este că nu știu ce nu știu.[1]
Poza priceperii exhaustive, cu care momesc alegătorii în timpul campaniilor electorale, devine cumva o icoană în care politicienii ajung să creadă. Fudulia față de propria imagine le împiedică accesul la complexitatea realității și posibilitatea prudenței cognitive.
Această patologie tinde să fie invers proporțională cu vârsta[2], tinerilor politicieni fiindu-le greu să sesizeze diferența dintre sentimentul cunoașterii, puternic influențat de dispozițiile hormonale, și realitatea ei, intens dependentă de pregătire și experiență. Așa uneori să trăim experimente sociale în care tinerilor le sunt servite butoanele puterii drept jucării, prestația lor situându-se într-un spațiu social ambiguu, un amestec de realitate și basm. În măsura în care se întâmplă asta și acum trebuie să ne așteptăm că cei aflați într-o astfel de situație vor apela la supra-simplificări, încercând să forțeze o adaptare a complexității lumii la posibilitățile lor de înțelegere.[3]
Date fiind instrumentele de comunicare contemporane, în momentul în care politicienii se dovedesc incapabil de dialog, ei suportă din plin efectele negative generate de rețelele sociale (fizice sau online), cel mai vizibil fiind captivitatea în bula proprie, destinată, prin construcție, auto-confirmării. Gradul de expunere la diferență este prea mic pentru a-i face să bănuiască măcar că realitatea ar putea avea o structură diferită față de cea generată de media credințelor similare care i-au adunat în aceeași rețea socială. Nimic nu pare să-i convingă că o prostie rostită frumos, respectând regulile gramaticale, nu-și schimbă statutul datorită numărului de aprecieri, priza la realitate fiind condiția esențială a cunoașterii.
Deși majoritatea politicienilor aflați la putere se declară liberali, ei tind mai curând să se înghesuie în a face ceva, orice, decât să reflecteze în prealabil, în fiecare domeniu, la beneficiile non-intervenției. Din cauza dorinței continue de a face ceva chiar și politicienii de dreapta ajung anti-liberali, preferând intervenționismul agresiv în fața unei liberalizări a deciziilor individuale. Singura zonă în care par să fie convinși că este necesară liberalizarea este sistemul public, sensibil, în egală măsură, la naivitățile dreptei și la utopiile stângii.
Reducerea efectelor negative ale acestei „afectări cognitive” este posibilă doar în condițiile existenței unor mecanisme prudențiale, cu caracter reflex, acestea fiind dobândite, cel mai adesea, în cursul activității profesionale. Deoarece cariera profesională este rezultatul unei confruntări cu realitatea[4], ea este singura dovadă posibilă privind adecvarea la realitate, indicând capacitatea de a decide și de a suporta consecințele propriilor decizii. Soluția o constituie verificarea competenței politice prin raportare la competența profesională, lansată de Andrei Pleșu (Eu aș defila prin tot Parlamentul României, printre toți guvernanții României, cu întrebarea “Ce știi sa faci?”[5]). Dacă o utilizăm în cazul actualei puteri vom ajunge la rezultate similare cu cele obținute în cazul foștilor guvernanți (din ultimele decenii): per ansamblu (adică cu câteva excepții), volumul clămpănelii depășește suma competențelor.[6] Este drept, mulți dintre cei actuali nici n-au avut timp de auto-confirmare, tentația politicii smulgându-i din traseul împlinirii profesionale.[7]
Alegerile politice riscă să aibă un efect negativ asupra celor care se trezesc în Parlament, convingerea că au reușit să-i lămurească pe alții de ideile și credințele lor amplificându-le egoul. Or, dincolo de faptul că actualii politicieni au fost votați de un procent redus al populației, alegerea fiecăruia dintre ei a depins și de caracteristicile ofertei, fiind greu de stabilit ce a contat mai mut: caracteristicile individuale/de grup, ansamblul trăsăturilor negative ale concurenților, nevoia de speranță a unei categorii de electorat (satisfăcută de noutate) etc. Deoarece nu vor ști niciodată dacă au fost aleși pentru ce sunt ei, pentru ce nu sunt cei din concurență sau din cauza lipsei opțiunilor, niscaiva prudență în considerarea rolului lor mesianic nu ar strica. Dovada prudenței ar putea începe cu un răspuns public la întrebarea „Ce știi să faci?”
Precizez că utilizez coperta cărții lui Nobutaka Otobe[8] privind prostia în politică ca un prilej pentru a sugera că aceste rânduri susțin o soluție. După cum ați putut constata, este soluția propusă de Andrei Pleșu: înainte de a avea pretenția de a fi aleși, politicienii trebuie să furnizeze o dovadă a capacității de a reuși în societate, succesul în carieră fiind un criteriu relevant. Atenție: acesta este un criteriu necesar, dar nu suficient! După cum știm deja, reușita în politică depinde de o serie de alte competențe, cum ar fi cea în domeniul construcției rețelelor sociale și utilizării resurselor generate de acestea. La limită, putem accepta că nu toți politicienii vor îndeplini această condiție. Însă membrii guvernului și, mai ales, premierul, trebuie s-o îndeplinească.[9] În caz contrar competența lor este discutabilă.
NOTE:
[1] Ca principiu, aceasta nu este o problemă specifică politicienilor, ci caracterizează toți oamenii. Politicienii sunt însă marcați de două efecte adiționale:
- Instrumentele de cuantificare a prestației lor sunt centrate pe „ce au făcut”. În consecință, politicienii sunt împinși tot mai mult în spațiul lui a face ceva.
- Dezastrele evitate prin abținerea de la a face sunt invizibile. Aceasta este vechea poveste a medicinei: între prevenție și acțiune există o puternică asimetrie, noi fiind mult mai orientați către a observa și aprecia acțiunea.
Deoarece nu suntem orientați către a observa și aprecia prevenția dată de abținerea politicienilor de la a face, ei se simt obligați să acționeze continuu. Aceasta este una dintre explicațiile posibile pentru reformele pe care le anunță fiecare partid ajuns la putere. Dacă ne întoarcem la teza inițială (politicienii nu știu ce nu știu) și o combinăm cu necesitatea lui a face ceva, ajungem la concluzia că politicienii ajung deseori în situația de a interveni activ în domenii pe care nu le înțeleg.
[2] Din asta nu trebuie să deducem că toți tinerii dau dovadă de imprudență cognitivă iar cei în vârstă sunt prin definiție înțelepți. Vârsta aduce cu sine posibilitatea experienței generatoare de înțelepciune. Unii își pot împlini această posibilitate în timp ce alții o ratează, menținându-se cu dogmatism în sfera convingerilor de tinerețe.
[3] De reținut că Joe Biden pare să ofere un exemplu negativ din cealaltă extremă a vârstei. Deoarece bătălia politică pare să nu mai cunoască limite în privința subiectelor (utilizarea unei dizabilități motorii în zona argumentelor politice depășește limitele rezonabilului), bănuiesc că trebuie să privim critic atât ceea ce ar putea semnifica deficiențele de mobilitate ale președintelui S.U.A. cât și modul în care se raportează la ele opozanții lui.
[4] Nu intenționez să neg faptul că în România există un număr semnificativ de trasele profesionale alternative confruntării cu realitatea, ele determinând reușite profesionale artificiale. Am în vedere însă necesitatea de a identifica un criteriu de verificare a competenței decizionale.
[5] Andrei Pleșu (interviu realizat de Vlad Mixich și publicat în 26 iulie 2012), http://www.hotnews.ro/stiri-esential-12887975-video-andrei-plesu-defila-prin-tot-parlamentul-romaniei-printre-toti-guvernantii-romaniei-intreba-stii-faci.htm,
[6] Pentru ca acest text să nu fie considerat o pledoarie pro domo, precizez că (alături de încărcătura personală generată de meandrele trecutului) întrebarea „Ce știi să faci?” m-a ferit până și de gândul posibilității de-a intra în politică, ea rămânând una dintre marile provocări în definirea sensului social al existenței personale. Dincolo de faptul că, asemenea majorității persoanelor care și-au petrecut o parte a vieții în comunism și post-comunism, (cred că) mă pricep la niscaiva improvizații casnice/utilitare peste media generațiilor mai tinere, înțelegând cum funcționează unele artefacte (cel puțin cele mai simple), această întrebare rămâne una generatoare de insomnii.
[7] Mai trist este că unii dintre ei nici măcar nu se aflau pe un astfel de traseu, văzând în politică singura soluție de afirmare socială.
[8] Nobutaka Otobe, Stupidity in Politics. Its Unavoidability and Potential, Routledge, 2020.
[9] Contra-argumentul tradițional este următorul: un ministru nu trebuie să-și cunoască domeniul, putând să-și aleagă consilieri. Răspunsul la el: pentru a decide trebuie să înțelegi variabile aflate în discuție. Mulțimea și priceperea consilierilor nu înlocuiește nevoia competenței personale, ci doar o amplifică. Orice valoare înmulțită cu 0 are drept rezultat tot 0.
