(Am încercat o poveste despre știință și povești. După care am cerut ChatGPT și Deepseek să-i construiască versiuni alternative. Le prezint pe fiecare, începând cu varianta personală și continuând cu reinterpretările date variantei personale de inteligența artificială. )

O poveste despre știință și povești

Conștientizez tot mai des existența următoarei reguli generale ce domină societatea: nu te poți opune narațiunilor dominante. A încerca să le opui adevărul este un demers fără șanse de reușită. Poveștile sunt generatoare de realități, chiar dacă realitățile sociale astfel generate deseori sunt diferite de ceea ce dorește să afirme narațiunea.

Singura cunoaștere eficientă în cazul narațiunilor o reprezintă înțelegerea rolului lor social. Aceasta este parte a prizei la realitate.

Poveștile bine spuse pot avea un impact mai amplu decât cunoașterea, deoarece ele fac parte din țesătura socialului. Caracterul de-a fi bine spusă al unei povești depinde de o serie întreagă de variabile: așteptările audienței (în bună măsură conturate în baza unor obișnuințe ale receptărilor narative), coerența cu meta-narațiunile fondatoare și cu cele rostogolite din generație în generație pentru a da sens existenței s.a.

Nevoia de povești a (re)devenit vizibilă în perioada pandemiei. Încercarea de-a spune doar „povestea științei” s-a dovedit un eșec din perspectiva reacției majorității cetățenilor. Faptele și datele nu le-au au oferit acestora un context rezonabil de  înțelegere. Mai ales că prezentatorii perspectivei științei (colonelul Gheorghiță, Raed Arafat, președintele Iohanis ) n-au avut talentul de povestitori. În bună măsură, oamenii au avut nevoie de un reframing, de utilizarea unui context de înțelegere tradițional.

Tradiția ne arată că se bucură de succes scenariile care vorbesc despre victime și vinovați, cele care fac din cetățeni victimele inocente ale unor înțelegeri oculte proiectând, explicit sau implicit, vinovații în zona deciziei guvernamentale și în cea a științei. Tind să fie prezentați ca vinovați oamenii de știință, universitarii, elite intelectuale, politicienii raționali și alte categorii asemănătoare.

Cadrul narativ este cel al veșniciei povești care zugrăvește lupta dintre bine și rău, convingerile generate de diferite afecte lipsind de șansă explicațiile raționale.

Împreună cu războiul ce a urmat, pandemia ne-a mutat într-un context social global cu un grad accentuat de impredictibilitate. Ivirea pe scena publică a inteligenței artificiale și, mai nou, reîntoarcerea lui Donald Trump la Casa Albă, au accentuat această tendință. A încerca să anticipezi ce va urma a devenit un efort cu foarte puține șanse de reușită. În consecință, cu excepția celor care deja și-au investit încrederea în diferitele povești sau povestitori ce s-au ivit pe scena publică între timp, neliniștea noastră este maximă.

Angoasa generată de incapacitatea anticipării viitorului este cel mai propice context pentru aderența la povești, fie ele noi sau vechi. Neliniștea pe care-o trăim în fața necunoscutului ne va determina să privim cu încredere poveștile tradiționale (religia și națiunea părând să se bucure de cea mai mare aderență), cu speranță pe cele noi, diferitele amestecuri dintre ele putând fi și ele prizate.

Este clar că știința nu se bucură de mari simpatii, chiar dacă toți îmbrățișăm cu avânt rezultatele „surorii sale”, tehnologia. În mod aparent ciudat, creațiile tehnologiei par să fie mai coerente cu povești tradiționale decât cu modul de prezentare a realității specific științei.

Pentru modul nostru cotidian de-a fi știința are o serie de slăbiciuni, cea mai importantă fiind dată de asimetria foarte mare existentă între efortul necesar pentru „a-i culege fructele” (a-i înțelege rezultatele) și satisfacția pe care aceasta o poate aduce. În condițiile în care o serie amplă de low-hanging fruit (fructe mai ușor de cules), reprezentate în cea mai mare parte de diferite tipuri de narațiuni, par să o poată înlocui, efortul accederii la știință pare să nu-și aibă rostul. Suplimentar, deoarece pentru a ajunge la „fructele științei” nu este suficient efortul, părând să fie necesare deschiderea către ea și niscaiva competențe intelectuale, între unele persoane și înțelegerea științei pare să existe o distanță imposibil de parcurs. În consecință, se ivește efectul pentru astfel de persoane „fructele științei” sunt acre.

ChatGPT: 

Poveștile lumii în care trăim

Trăim într-o epocă în care adevărul pare să fi pierdut bătălia cu narațiunea. Sau, mai bine zis, una în care adevărul are tot mai puține șanse în fața unei povești bine spuse.

De-a lungul timpului, am ajuns să înțeleg o regulă dureroasă, dar inevitabilă: nu te poți opune narațiunilor dominante. Oricât de puternic ar fi adevărul, dacă nu are forma unei povești capabile să emoționeze, să captiveze sau să ofere sens, va fi ignorat. În lumea noastră, realitățile sunt adesea generate de povești, nu de fapte. Și, în mod ironic, chiar dacă realitatea creată de o poveste contrazice însăși povestea care a generat-o, aceasta din urmă rămâne mai credibilă.

De aceea, adevărata înțelegere a funcționării sociale a lumii nu stă doar în descifrarea faptelor, ci în înțelegerea poveștilor și a rolului lor. A ști ce se spune nu este suficient; important este de ce se spune, cine o spune și pentru cine.

O poveste bună nu este bună doar prin conținut, ci mai ales prin forma în care este spusă. Ea trebuie să rezoneze cu așteptările publicului – așteptări formate în ani de expunere la aceleași tipare narative. Trebuie să fie coerentă cu narațiunile fondatoare ale unei comunități, cu acele povești transmise din generație în generație, prin care oamenii au căutat sens și apartenență.

Această nevoie viscerală de poveste a devenit vizibilă în pandemie. Am încercat să spunem „povestea științei” – rece, riguroasă, impersonală – dar am eșuat. Oamenii nu au reacționat la date, grafice și raționamente. Nici n-aveau cum, cât timp cei care le transmiteau – Raed Arafat, colonelul Gheorghiță, președintele Iohannis – nu aveau harul povestitorului.

Oamenii par acum să fi avut nevoie de altceva: de un cadru narativ recognoscibil, de o poveste cu vinovați și victime, cu eroi și trădători. Și, inevitabil, vinovații au fost cei raționali: oamenii de știință, universitarii, elitele. Nu pentru ceea ce au făcut, ci pentru că au întruchipat, în ochii publicului, partea greșită a poveștii.

Aceeași logică s-a perpetuat odată cu războiul, cu crizele, cu apariția pe scenă a inteligenței artificiale și – mai nou – cu reîntoarcerea lui Donald Trump în prim-planul politicii globale. Lumea a devenit un spațiu tot mai imprevizibil. Iar omul, confruntat cu necunoscutul, caută disperat un fir narativ de care să se agațe. În lipsa unei direcții clare, vechile povești – despre națiune, religie, rădăcini – devin din nou atrăgătoare. Iar cele noi – fie că vin din zona conspirațiilor, fie din imaginarul tehnologic – găsesc un public tot mai dornic să creadă, nu să înțeleagă.

Este o ironie a epocii noastre faptul că, deși toți folosim cu entuziasm rezultatele științei prin tehnologie, continuăm să respingem știința în sine. Nu pentru că nu am recunoaște valoarea ei, ci pentru că accesul la înțelegerea sa este dificil. Știința cere efort, răbdare, deschidere. Fructele sale sunt sus, în vârful copacului, greu de cules. În schimb, poveștile sunt „fructe de jos”, ușor de atins, ușor de mestecat, imediat satisfăcătoare.

În plus, între unele minți și știință pare să se fi săpat un șanț adânc. Nu oricine are instrumentele necesare pentru a traversa acest spațiu. Și atunci, apare refuzul. Sau neîncrederea. Sau, mai grav, disprețul. Și nu pentru că știința ar greși, ci pentru că ea nu poate spune povești care să cucerească sufletul.

Poate că soluția nu este să opunem știința poveștii, ci să învățăm să o spunem ca pe o poveste. Să nu ne temem să-i dăm glas în forme narative care pot ajunge la oameni. Nu cu minciuni, nu cu manipulare, ci cu acel tip de comunicare care știe să traducă complexitatea în sens.

Într-o lume care se clatină sub povara incertitudinii, cea mai mare putere o are povestea. Și poate că cea mai mare responsabilitate este a celor care știu adevărul, dar încă învață să-l spună.

Deepseek (cu unele reformulări):

Poveștile care ne cuceresc: de ce adevărul singur nu mai este de ajuns

Într-o lume în care realitatea pare tot mai fluidă și tot mai greu de înțeles, poveștile au preluat controlul. Nu orice povești, desigur, ci cele care rezonează cu emoțiile noastre, cu așteptările noastre, cu miturile pe care le-am moștenit. Și, oricât am încerca să ne opunem, adevărul gol, fără poveste, rămâne adesea fără putere.

De ce nu poți învinge o narațiune dominantă?

Există o regulă tacită în societatea noastră: nu poți combate o poveste cu fapte goale. Poveștile nu sunt doar divertisment—ele modelează percepția noastră asupra lumii, definesc ce este „real” și ce nu. Chiar dacă realitatea generată de ele nu se potrivește întotdeauna cu adevărul pe care îl pretind, ele câștigă, pentru că funcționează.

Și funcționează pentru că:

• Răspund la nevoia noastră profundă de sens – o poveste bine croită ne oferă un cadru familiar: eroi, victime, răufăcători.
• Se aliniază cu miturile fondatoare – poveștile care reiau vechile arhetipuri (lupta binelui cu răul, conspirații, salvatori și trădători) sunt mai ușor de acceptat.
• Nu cer efort intelectual – Ele nu necesită studiu, analiză, răbdare. Pur și simplu se simt corecte.

Pandemia – momentul în care știința a pierdut lupta cu miturile

Pandemia a oferit prilejul de-a vedea cum reacționează o societate când este confruntată cu un pericol abstract, complex, care nu poate fi redus la o simplă poveste. Și ce s-a întâmplat? Știința a pierdut.

Nu pentru că nu avea dreptate, ci pentru că:

• Pe scenă s-au ivit actori fără talent narativ. Colonelul Gheorghiță, Raed Arafat sau Klaus Iohannis nu au fost povestitori carismatici. Explicațiile lor au fost tehnice, reci, lipsite de emoție (în unele cazuri chiar eronate) iar măsurile adoptate au generat neplăceri pentru toți cetățenii.
• Oamenii au cerut vinovați. În loc să accepte că virusul era (sau măcar ar putea fi) un fenomen natural, mulți au preferat să creadă în conspirații: elitele ne mint, guvernele ne controlează, doctorii au planuri secrete.
• Raportările tradiționale la necunoscut au câștigat.  Poveștile cu sacrificii, persecuții și răufăcători ascunși au fost mult mai atractive decât datele epidemiologice.

Lumea a intrat într-o eră a haosului narativ

După pandemie, au venit alte șocuri: războiul din Ucraina, explozia inteligenței artificiale, revenirea lui Donald Trump în politică. Am ajuns într-un punct în care capacitatea noastră de predicție s-a diminuat dramatic. Atunci când lumea devine imprevizibilă, oamenii se agață de povești ca de o bârnă de salvare.

• Religia și naționalismul recâștigă teren, pentru că oferă certitudini vechi de secole.
• Teoriile conspirației prosperă, pentru că transformă haosul în ceva controlabil („nu e haos, e un plan!”).
• Știința e privită cu suspiciune, deși tehnologia ei este iubită. (O paradoxală despărțire între creator și creație.)

De ce știința nu mai seduce (dar tehnologia da)

Aici e cea mai mare ironie: toți iubim smartphone-urile și internetul, dar ne raportăm cu indiferență la procesul din spatele lor. Știința are trei probleme majore în fața concurenței poveștilor:

• Necesită un efort prea mare: să înțelegi un studiu științific necesită timp și răbdare. Să asculți o teorie conspiraționistă durează 5 minute.
• Nu oferă satisfacție imediată: poveștile te fac să simțiceva pe loc. Știința cere răbdare până la rezultate.
• Pare inaccesibilă: dacă nu ai anumite cunoștințe de bază, „fructele științei” par acre, greu de digerat.

Ce va urma? Ceea ce a fost deja: o lume în care poveștile vor domina

Asemenea trecutului, viitorul aparține celor care știu să spună povești. Nu neapărat celor care au dreptate. Dacă știința vrea să concureze, trebuie să învețe să (se) povestească, altfel va rămâne un domeniu de elită, iar majoritatea oamenilor vor alege versiuni simple, emoționante, chiar dacă false.

Întrebarea finală nu este „Cum le spunem oamenilor adevărul?”, ci „Cum transformăm adevărul într-o poveste pe care o vor asculta?”

Pentru că, în era haosului, doar poveștile bune supraviețuiesc.

(Ilustrația este realizată de DALL-E de la ChatGPT.)