Îl înmormântăm pe Ion Iliescu sau o parte din ceea ce am fost noi?
Mi-aș dori ca, odată cu Ion Iliescu, să fie îngropat simbolic întregul regim anterior. Mă gândesc la o formă de împăcare cu trecutul, care să ne permită să trăim viitorul împreună. În absența unei astfel de reconcilieri naționale, vom sfârși prin a retrăi trecutul în forme mult mai grave.
Nu cred însă că se va întâmpla o reconciliere, dintr-o serie lungă de motive.
Unele dintre motive sunt justificate moral: tinerețea pierdută în reformele ratate (în parte, o idealizare), victimele Revoluției și cele ale mineriadelor (motive temeinice) etc.
Alte motive sunt de ordin pragmatic: există persoane și instituții (inclusiv un partid politic) a căror identitate este creată (și condiționată) de opoziția față de Ion Iliescu și față de ceea ce [ei cred și afirmă că] reprezintă acesta. În absența acestei forme de împotrivire, aceste persoane nu s-ar mai diferenția prin nimic de ceilalți.
O nediferențiere care îi situează în linia continuatorilor celor care s-au ascuns în spatele lui Ion Iliescu. Sunt similari, chiar dacă mijloacele diferă.
Simplificând, din perspectiva tabloului politic actual, cred că, pe mormântul lui Ion Iliescu, se luptă două tabere: foștii (și actualii) oameni aflați perpetuu la putere și radicalii tradiționali[1] (aflați, în mod ciudat, și ei la putere acum). De lupta lor profită o a treia tabără: extremiștii. Rămânem în afara acestei dinamici noi, cei care ne uităm debusolați la ceea ce se întâmplă, refuzând să aderăm definitiv la una dintre tabere.
Există însă și motive structurale, multe dintre ele ținând de ceea ce unii consideră a fi „psihologia poporului român” (nu cred că există așa ceva, dar asta este o altă discuție).
Cel mai important motiv (și cel mai ambiguu, totodată) este că nu suntem o societate așezată, în care interesul comun să depășească investiția emoțională în antipatiile personale. Suspectez chiar că, pentru mulți dintre noi, ura față de cineva sau ceva face parte din nucleul dur al identității individuale. Ca și cum am fi situați într-o copilărie perpetuă, în care ne definim prin opoziția față de părinții reali sau simbolici. Partea noastră pro- ajunge să fie copleșită de cea anti-.
Ceea ce înseamnă, în definitiv, o prelungire a modelului dușmăniei de clasă, utilizat de mecanismul identitar comunist. În plan politic, un astfel de comportament este evidențiat de inabilitatea de a construi compromisuri necesare.
Rezumând, ne dovedim incapabili să înțelegem că compromisul social (înțeles ca identificarea intereselor comune în spațiul diferențelor) este cheia funcționării sănătoase a oricărei societăți. Ne cantonăm în spațiul interpretării compromisului ca acțiune care trădează valori sau idealuri.[2]
În spate se ascunde insistența asupra perspectivei individuale, care este o formă a incapacității de deschidere către celălalt. Ceea ce înseamnă că egoismul ne este principalul dușman.
Acest mecanism este susținut de altul, la fel de complex: incapacitatea de a ne asuma datul și responsabilitatea personală față de propria existență. Ne hrănim cu nevoia de a găsi persoane sau colectivități vinovate pentru tot ceea ce ni se întâmplă, refuzând să acceptăm că ne aflăm într-un loc complicat și într-o perioadă din ce în ce mai potrivnică idealurilor noastre colective.
Chiar și idealurile noastre colective sunt parte a problemei structurale, deoarece ele sunt puține. Fie nu reușim să cădem de acord asupra acelorași valori (dorința de diferențiere este mai puternică decât cea de asemănare), fie propunerile care ne sunt făcute sunt, de fapt, idealizări vagi, lipsite de conținut concret, nu idealuri comune asumate
În egală măsură, refuzăm să acceptăm realitatea datului (acel dat format dintr-un număr mare de variabile); nu dorim să observăm incapacitatea noastră de a transforma diversitatea convingerilor și acțiunilor individuale în ansambluri logice de comportamente sociale.
A fost Ion Iliescu vinovat?
Există două perspective din care pot răspunde la această întrebare:
Perspectiva subiectivă
Timp de câteva decenii, am considerat că da, cel puțin pentru acuzațiile cunoscute: morții de la Revoluție, mineriadele, șansele colective ratate, furtul viitorului. Ceea ce înseamnă că l-am judecat. Nu mi-am schimbat deloc convingerile inițiale. De-a lungul acestei perioade, am acționat în funcție de ele în diferite moduri, inclusiv electoral.
Există însă, chiar și în planul convingerilor subiective, o modificare discretă, dată de o atenție mai mare la context. Trecerea timpului este posibil să fi acționat în mai multe direcții: a crescut nivelul uitării, a atenuat încărcătura afectivă a convingerilor personale și, în consecință, a sporit numărul de variabile pe care le pot lua în considerare. De asemenea, a generat o atenție sporită asupra a ceea ce este cu adevărat esențial.
Dacă îl judecăm prin raportare la idealurile noastre individuale, atunci Ion Iliescu nu ar fi meritat ziua de doliu și onorurile de stat. Personal, l-am judecat astfel timp de două decenii și îmi este cunoscută această modalitate de raportare.
Istoria este însă despre realitate, nu despre idealitate. Realitatea îi forțează pe decidenți să adopte soluții în condiții dilematice, fiecare alegere având consecințe. Deoarece, în democrație, politica este arta realizării compromisurilor, într-o societate nepregătită să înțeleagă această realitate (cantonată majoritar în structuri ideale), orice decizie naște inamici.
Ar fi putut fi alegerile lui Ion Iliescu altele? Vreau să cred că da, în privința Revoluției sau a mineriadelor, deși mă tem chiar și aici de idealizare, care nu ține cont de oamenii care eram atunci. Destul de probabil, nu și în privința altor decizii. Unii dintre noi ne putem aminti contextul prin intermediul discuțiilor (și al nervozităților) pe care le trăiam în familie.
Perspectiva obiectivă
Ca națiune, am avut la dispoziție peste trei decenii și jumătate pentru a clarifica lucrurile din perspectivă instituțională. Dacă n-am reușit să facem acest lucru în privința lui Ion Iliescu, atunci trebuie să ne comportăm ca și cum ar fi nevinovat – asumându-ne slăbiciunile.
Asta înseamnă că avem obligația respectării prevederilor legale (respectarea normei ne ferește de barbarie) în privința ceremoniilor oficiale, rămânându-ne posibilitatea de a acționa liber în spațiul dintre obligația formală și opinia personală.
De ce cred că ura este inadecvată
Un prieten m-a întrebat de ce am încetat între timp să-l urăsc pe Ion Iliescu. Am tot derulat ipoteze (auto-)explicative, fiecare dintre ele având, probabil, o contribuție cauzală.
Alături de riscul ca ura față de Ion Iliescu să-mi contureze ceva din identitate (nu vreau să mă definesc prin asta), am ratat o cauză explicativă importantă: m-am dumirit între timp că am urât, în el, și pe cei pe care îi reprezenta: ștabii comuniști reciclați în postcomunism. Nu am avut nicio întâlnire personală cu Ion Iliescu; îi proiectam figura în chipul celor care exercitau puterea. Ei ofereau motive suplimentare de ură, dacă îndrăzneai să gândești altfel.
Suplimentar, am descoperit în ultimele trei decenii că mulți dintre cei pe care îi sprijineam au fost „anti-” doar din interese, dovedindu-se asemănători clasei de ștabi care s-a ascuns în spatele lui Ion Iliescu. Un sistem al (pseudo-)stângii politice, care a avut (și are încă) un corespondent în oglindă de partea (pseudo-)dreptei.
Nu sunt toți la fel, dar asemănările tind să depășească deosebirile.
Cantonarea în zona urii prelungește nepermis de mult efectele acelor acțiuni
Despre consecințele sociale ale urii
Contribuția cea mai mare la această uitare a urii a avut-o, repet, spaima de monștrii care și-au scos capul în public la sfârșitul anului trecut și care acum refuză să se întoarcă de unde au venit.
O bună parte a opoziției față de ceea ce reprezintă Ion Iliescu a alunecat într-o zonă a radicalismului de dreapta, care hrănește din plin extremismul naționalist-comunist-legionar. (Realitatea nu se supune coerenței ideologice.)
Astfel de atitudini au creat între timp niște monștri care erau cât pe ce să ne ducă în zone foarte întunecate ale istoriei. Ei stau acum la pândă, pentru a observa pe care dintre cele două firi esențiale din noi alegem să le hrănim: pe cea a împăcării ori pe cea a dușmăniei. „Lupul” pe care-l alegem să-l hrănim este cel pe care-l vom întâlni în societate.
Considerații politice actuale
Dintr-o perspectivă pragmatică, bănuiesc că decizia privind ziua de doliu național a fost adoptată la presiunea PSD. Adică suntem și acum (de fapt, am fost mereu) în situația în care comportamentul cu tentă valorizantă față de o interpretare a unei situații (în acest caz, decesul fostului președinte Ion Iliescu) este decis pe baza unui algoritm politic.
Nu agreez un asemenea comportament, dar politica nu este despre ce ne convine fiecăruia dintre noi, ci despre identificarea zonei de compromis posibil.
Alături de PSD, pe scena politică se află „copilul plin de teribilisme” numit USR. Comportamentul USR din 2021 ne-a aruncat în brațele „cumetriei PSD-PNL” („noul USL”), care a contribuit la ivirea grozăviei de la sfârșitul anului trecut.
Deoarece consider că lipsa de maturitate politică a USR a contribuit la spaima de unul dintre chipurile noastre – pe care am trăit-o în perioada noiembrie 2024 – mai 2025 –, mă simt îndreptățit să critic gesturile sale care tind să redeschidă această direcție.
Influența modelului Iliescu
Cât de mult ne influențează I. Iliescu putem observa și în prezent. Insistența cu care unii dintre noi aderă la modelul „politicianului sărac” este parte a acestei influențe.
(De fapt, I. Iliescu nu a fost sărac. A ales să-și investească resursele în relații sociale – în bună măsură așezate pe modelul perioadei comuniste –, adică într-un ecosistem al serviciilor și datoriilor reciproce, care face parte din patologia acestei țări.)
Este ușor să observi cine promovează astfel de atitudini pentru a afla cine riscă, de fapt, să se înscrie în linia continuatorilor acestui tip de mentalitate.
Pe cine înmormântăm de fapt?!
Într-un anume fel, nu pe Ion Iliescu îl judecăm acum, ci ne așezăm singuri în fața noastră, putându-ne observa temerile, neînțelegerile, fricile și neputințele.
Acuzațiile aduse lui Ion Iliescu vizează calitatea de autor moral al victimelor Revoluției și mineriadelor. Asta înseamnă înțelegerea faptului că nu el a ucis efectiv acele victime, ci a contribuit – în mod determinant, continui să cred – la uciderea lor.
Cine a ucis acele victime?
Mă tem că există o formă a lui noi (evident, mă refer la adulții acelor timpuri) care a contribuit la ceea ce s-a întâmplat. Unii au făcut-o în mod direct, apăsând trăgaciul sau manevrând bâta, alții am făcut-o în mod implicit,[3] prin întreținerea mentalității acelei epoci, care a fost majoritar tolerantă față de acele comportamente.
Cred că judecata (simbolică, acum) a lui Ion Iliescu este, de fapt, o formă de a ne judeca pe noi. Iar cantonarea în zona urii adâncește o falie socială deja prea largă.
Este motivul esențial pentru care pledez pentru o reconciliere socială. Nu (mai) sunt adeptul unei poziții de tipul fiat iustitia et pereat mundus – salvarea lumii fiind, în actualul context, o sarcină mult mai importantă decât înfăptuirea a ceea ce credem (unii dintre noi) că este justiția, la televizor sau în discursuri publice.
Epilog
Moartea lui Ion Iliescu lasă un loc liber în imaginarul colectiv. Deoarece suntem un popor dornic de eroi izbăvitori, vom încerca să umplem rapid acest gol.
Sunt de-a dreptul îngrozit de susținerea de care s-a bucurat „cel care se antrenează pe margine”.
Din punctul meu de vedere, este timpul să-l înmormântăm pe Ion Iliescu fără emoție și, odată cu el, să îngropăm acea formă a lui noi care a făcut posibile toate acele evenimente de care îl suspectăm (unii suntem convinși) că se face vinovat.
O asumare simbolică a unei culpe comune, bazată pe comportamentul majorității și pe realism, ne poate feri de prezența fantomelor trecutului într-un prezent deja dominat de strigoi.
________________________
[1] Despre răul făcut de cei care afirmă că sunt unicii reprezentanți ai binelui voi povesti în altă parte.
[2] A compromisului care compromite, ratând compromisul care permite existența împreună.
[3] Nu-mi mai amintesc din ce motive, dar nu am fost de partea Iliescu – FSN încă din momentul declanșării Revoluției, menținându-mă anti- în toate acest timp. Însă, a mă scoate din ecuația specifică mentalităților acelor timpuri ar putea fi o acțiune lipsită de fundamente. În primele săptămâni eram, asemenea majorității, mai curând pentru un comunism cu față umană, abia ulterior alunecând – treptat – către valori liberale. Eram, toți, dar în măsuri variate, cuprinși de spaimă, neînțelegere, entuziasm, dorință, bucurie de libertate etc.
