Acest articol are la bază următoarea teză: înaintea (și un pic la baza) extremismului naționalist a fost (și este) radicalismul elitist.
Despre relația dintre educație și manipulare
Am citit o serie de analize interesante privind modul în care a funcționat (și funcționează) manipularea în cazul C.G. Fiecare dintre ele încearcă să identifice resorturile psihice activate în acest caz, operând cu entități psihice sau cognitive colective. Toate tind să se așeze pe aceeași idee: poporul a fost manipulat deoarece este prost. În consecință, singura soluție este educația. Ca și cum ar fi posibilă o „raționalitate a poporului”, asemenea unei „psihologii a poporului” (ambele fiind de fapt iluzii).
Prezumția de la care pornesc aceste analize este greșită din mai multe perspective. Prima vizează înțelegerea greșită a manipulării: aceasta nu este într-o relație invers proporțională cu istețimea (există o corelație, dar ea nu este atât de amplă), ci cu rezistența la manipulare, care este dependentă de o serie amplă de variabile. Apoi, o bună parte a problemelor sunt generate de un mod de a vedea ce este generat tocmai de educație: de educația primită în perioada comunistă. A nega impactul ideologiei comuniste (chiar și în formele superficiale în care era prezentată) și a considera că aderenții la acel mod de-a vedea lucrurile sunt proști este fie o eroare fie o dovadă de intoleranță: problema ține de alegeri axiologice, nu de cunoaștere. A treia perspectivă: chiar dacă ar exista o corelație, absența educației individuale nu are de fiecare dată drept cauză o culpă personală a celor în cauză. Adică, ea ar trebui să aducă în discuție rezolvarea problemelor sociale sistemice, nu acuzațiile la adresa persoanelor despre care suspectăm că sunt susceptibile la manipulare din lipsă de educație. A patra problemă este una de natură ideologică: funcționarea economiei de piață se bazează în bună măsură pe sensibilitatea noastră la marketing, care este în mare parte o formă de manipulare pentru consum.
O ultimă idee: sensibilitatea la manipulare politică are legătură și cu alte cauze. Raportat la evenimentele din ultimele opt luni, în măsura în care a existat manipulare (a reduce fenomenul sprijinului social pentru CG la manipulare este eronat), aceasta a fost posibilă și datorită unei serii largi de așteptări sociale nesatisfăcute. În consecință, analiza cauzală a rezultatelor trebuie să pornească de la așteptările cetățenilor (multe dintre ele legitime).
Cel mai adesea, acuzațiile de manipulare survin pe fondul unei dispuneri de tipul noi vs. ei, aceasta având structura de bază de forma: noi cei isteți, educați, care facem alegeri bune, vs. ei, proști, care aleg prost fiind astfel cauza răului și pentru noi. Această modalitate de înțelegere a realității sociale este o cauză esențială a problemelor cu care ne confruntăm astăzi.
Câteva precizări privind „structura elitismului”
Într-o abordare simplificatoare, putem considera că elitismul românesc are două surse:
- Reinstaurarea elitismului tradițional. Acesta a fost centrul de coagulare al elitismului tradițional: persoanele cu ascendență nobilă cât și pentru „boierii minții”,[1] o formă ce definește în mod adecvat intelectualul ca model de parvenire socială.
- Ivirea noului elitism, vizibil în disprețul politicienilor, în atitudinea magistraților etc. În bună măsură noul elitism este instituit de Ion Iliescu (mai exact de perioada în care a fost președinte), în două modalități:
- În mod intenționat, prin perpetuarea sentimentului de-a fi ales, prelungirea post-comunistă a distanței dintre nomenclatura comunistă (cea a circuitelor separate asigurate pentru existența cotidiană) și popor. „Sărăcia” lui Ion Iliescu este de fapt o greșită interpretare (din perspectivă capitalistă) a situației: idealul reușitei era accesul privilegiat la „circuite de supraviețuire separate”, care constituie o formă camuflată de venit. (Reflexul târziu al acestei mentalități este vizibil în zona cuplului demnitari/înalți funcționari publici – RAPPS, sau, pe alocuri, în zona sindicală.)
- În mod implicit, prin intermediul impunității de facto pentru faptele săvârșite (un ecoul al convingerilor ideologice privind impunitatea revoluționarilor). Poate fi observată și „o intercondiționare” a diferitelor paliere ale elitismului: impunitatea de facto a politicienilor este condiționată de privilegiile acordate magistraților (cei care se consideră aleși se sprijină între ei).
Efecte (neintenționate) ale elitismului
Explicațiile de tipul „de vină sunt cetățenii proști și fără dinți” fac parte din comportamentele care au participat la ivirea fenomenului social numit sprijinul popular pentru extremism, nu dintre cele care-i vor anula dispariția. Există o contribuție cauzală a elitismului de dreapta la apariția fenomenului social specific sprijinului lui C.G. De aceea, cred că revenirea elitiștilor radicali în primul plan al agendei publice amplifică problema, nu o rezolvă.
A afirma cu seninătate că CCR a procedat legal la sfârșitul anului trecut și începutul acestui an cu interzicerea candidaturii lui C.G. este o dovadă de aroganță, specifică elitismului. A fost necesar dar nu a fost în spiritul legii. Adică, am sacrificat ceva (legalitatea) în interesul apărării societății de un rău mai mare. Ceea ce înseamnă că trebuie să asumă (și) această limită a democrației. De asemenea, cred că ar trebui să asumăm că i-am lipsit pe mulți dintre cetățeni de posibilitatea legitimă de a-și investi încrederea în cine au crezut ei că-i reprezintă. Este o culpă colectivă, răscumpărarea fiind posibilă doar printr-o accentuare a răbdării de a-i asculta. Chiar dacă rezultatul a fost unul bun (personal nu mă îndoiesc de asta), mijlocul folosit este unul problematic, necesitând o formă de ispășire pentru utilizarea lui. Dacă acum ne grăbim să-i copleșim cu acuzații în loc de a discuta cu ei nu facem decât să adâncim o falie socială cu rădăcini adânci.
Ce (cred că) ar trebui să facem?
Trebuie să renunțăm la exagerările corectitudinii politice! Să le lăsăm oamenilor posibilitatea de a spune ce cred, fără a ne grăbi să le strigăm că sunt proști doar pentru că nu împărtășesc perspectivele noastre. Evident, s-ar putea să nu fim de acord cu multe dintre ideile și așteptările lor (cel puțin în ceea ce mă privește știu că este așa). Însă, riscăm să comitem o eroare fundamentală dacă, din faptul că nu au dreptate uneori, ajungem să considerăm că nu au dreptate niciodată. Eroarea fundamentală este prezumția legăturii cauzale dintre nivelul de inteligență și preferințele politice.
Nu agreez exagerările din zona elitiștilor, ele îngustând spațiul existențial al majorității cetățenilor. Încercarea de a-i lipsi pe cei mulți de îndreptățirea la propria existență, la propriile preferințe axiologice și politice, prin intoleranța manifestată de unele judecăți de valoare, a pregătit timp de decenii terenul pentru ceea ce se întâmplă acum.
Evident, nu agreez nici modul în care unii cetățeni aleg să se lase prostiți de diferitele propuneri radicale, doar pentru a se bucura de răzbunare. A alege să sabordezi corabia pe care te afli doar pentru a vedea ofițerii navei înecându-se nu are nimic de-a face cu exigențele raționalității. Suplimentar, insistența în a crede în bazaconii chiar dacă toate datele indică eroare ar trebui să facă efortul unor încercări de „iluminare colectivă” prin cunoaștere (am observat că cei de la TVR au câteva încercări de acest tip).
Trebuie să privim cu atenția cuvenită convingerile naționaliste! Dincolo de alunecările în extreme ale unuia sau altuia dintre lideri, naționalismul are unele zone de îndreptățire. Spre exemplu, alături de efectele intoxicărilor din diferite medii online, unii dintre românii din diaspora sunt martorii unor schimbări sociale pe care nu și le-ar dori la ei acasă. Încercând să le descoperim partea de îndreptățire putem identifica mai ușor calea de mijloc, menită să satisfacă și așteptările lor.
Fiecare dintre noi are dreptul la propriile convingeri și la nuanțe față de ceea ce se întâmplă. Din perspectiva corectitudinii gândirii promovată de elitiști am și eu o serie de nealinieri. Încerc să le rostesc pentru a indica că susținerea pe care am arătat-o actualului președinte nu trebuie interpretată ca o susținere față de radicalii elitismului. Nu l-am votat pentru a da satisfacție radicalilor elitiști, ci pentru a reprezenta în egală măsură cetățenii. Pentru mine din acest moment a început să intre într-o zonă a faptelor care-mi diluează încrederea în capacitatea de a exercita această funcție.
Riscul judecăților morale părtinitoare
Pentru a porni de la o temă de dezbateri actuală, în privința vinovăției lui Ion Iliescu problema o constituie raportul dintre morală și politică, cea din urmă cântărind mai greu pentru decidenții ultimelor decenii decât prima. Temerea mea este că, din păcate, interesele politice impun menținerea aceste paradigme. Voi recurge în continuare la o comparație cu speranța de-a ușura înțelegerea problemei.
Aș vrea să văd câți dintre cei oripilați (în mod legitim) de crimele regimului Iliescu se exprimă la fel de tranșant împotriva genocidului comis de B. Netanyahu în Gaza![2] Absența poziționării identice în fața celor două tipuri de orori dezvăluie o formă de disonanță morală, bazată (tot) pe prevalența politicului. Adică, îi plasează pe autori în zona agenților ce favorizează sau susțin o ideologie.
A stabili cine este vinovat de ce se întâmplă în Gaza seamănă la fel de mult cu a stabili (de fapt cu ratarea identificării a) ce s-a întâmplat la Revoluție și la mineriade. În ambele cazuri este vorba despre un om, susținătorii săi și toleranța (dincolo de limitele acceptabilității) unui popor (o mentalitate națională permeabilă – sau tolerantă față de – crimă). În ambele cazuri victima este Străinul, Celălalt: cei cu alte convingeri politice (golanii) în cazul lui I. Iliescu, cei de altă etnie/religie în cazul lui B. Netanyahu (am putea adăuga lupta pentru spațiul vital în cazul celui din urmă, pentru a face vizibile asemănările cu o ideologie extremistă).
Cred că Israelul este acum în postura unui stat agresor, premierul acestui stat trebuind să fie anchetat pentru genocid. Ceea ce se întâmplă în Fâșia Gaza este o rușine la adresa umanității.
Partizanatul necritic este parte a problemei
Am rezerve față de unele atitudini ale Ucrainei, fără ca asta să mă împiedice a fi convins că in conflictul cu Rusia dreptatea este de partea Ucrainei, ea meritând să fie sprijinită. Dintr-o perspectivă generală, lupta nu este între îngeri și diavoli. Însă, categoric este între un agresor (Rusia) și o victimă (Ucraina). Din faptul că sunt de acord că Ucraina trebuie sprijinită nu poate fi dedusă interdicția de a mă comporta critic atunci când cred că o merită.
Nu agreez ideea unei înțelegeri cu Rusia bazată pe cedări teritoriale din partea Ucrainei. Dar asta nu înseamnă că a o discuta ca ipoteză este ceva greșit, că este interzis a propune scenarii care ar putea reduce numărul de decese, ne-ar putea scoate din direcția în care alunecăm.
Nu-mi sunt categoric pe plac CG și GS deoarece confiscă temeri legitime ale românilor și le deturnează în direcții periculoase. Din asta nu trebuie să deducem că nu este îndreptățit interesul unora dintre români de a smulge omenirea și țara dintr-o cursă a înarmării. Deși sunt de acord că trebuie să ne înarmăm pentru a putea face față pericolului rusesc, sunt în egală măsură uluit de turnura tragică pe care o înregistrează politica internațională. Este drept că Rusia este agresorul. Dar trebuie să medităm la eventualele erori politice și militare pe care le-a făcut Occidentul de am ajuns într-o astfel de situație. Dacă vom considera că situația de acum are o singură cauză înseamnă că ne dovedim incapabili să înțelegem ce se întâmplă. Este suficient să aplicăm criteriul „agresorul este vinovat” asupra ultimelor decenii pentru a vedea că nu suntem în mod invariabil de partea binelui, că în politică este vorba de pragmatism. Or, abordarea pragmatică este făcută posibilă de deschiderea față de orice scenariu, inclusiv diferitele modalități posibile ale păcii cu Rusia.
Am afirmat în mod repetat că, asemenea multor români, mă tem de Rusia. Este o reacție viscerală, bazată pe experiența istorică a societății din care fac parte. Asta nu înseamnă că am o ură generalizată față de ruși. Sunt sigur că mulți dintre ei sunt la rândul lor victime ale actualului sistem, pe care nu reușesc să-l schimbe.
Dorința de a-mi păstra posibilitatea de-a interoga alternativele care ne-ar scoate din acest coșmar nu-mi anulează convingerea că ne aflăm în fața unei Rusii care și-a extins acum tradiționala-i agresivitate asupra Europei. Suntem nevoiți să luăm în considerare scenariul unei agresiuni militare la adresa Republicii Moldova și a României deoarece are o probabilitate din ce în ce mai mare. Cea mai bună poziționare a noastră în acest context este, inevitabil, înarmarea și alianțele militare. Suntem nevoiți să mergem în această direcție. Asta nu înseamnă însă că trebuie s-o facem cu bucurie, cu entuziasm, deoarece riscăm să facem loc treptat în inimile noastre bucuriei ucigașe. Trebuie să ne înarmăm cu hotărâre, dar în același timp cu tristețe pentru faptul că omenirea s-a întors în zona unora dintre limitele ei. Dacă nu avem de ales vom lupta; dar ne dorim tot timpul să nu fie cazul.
Nu-l agreez pe D. Trump, considerând că el ilustrează un eșec al democrației. Însă, dincolo de faptul că el este alegerea americanilor, ea trebuind să fie respectată, s-ar putea chiar să găsesc una-două decizii ale sale cu care sunt de acord (și un ceas stricat arată din când în când ora exactă). Antipatia față de el trebuie să-mi fie dublată de analiza obiectivă a tuturor deciziilor pe care le adoptă. Din păcate politica este despre interese, uneori (de fapt, din păcate tot mai des) deciziile adoptate fiind la distanță de valorile umaniste.
În loc de concluzie
Opoziția față de exagerările corectitudinii politice înseamnă respingerea exagerărilor stângii. Am văzut (și trăit) suficient de mult consecințele acestora pentru nu fi precaut. Îi păstrez însă sensibilitățile sociale și respingerea elitismului bazat pe naștere.
Există o ideologie liberal-progresistă și un aparat de propagandă specific. Mulți joacă (jucăm, mai corect spus, deoarece alunec și eu uneori într-o astfel de postură) rolul de idioți utili pentru acest sistem. Uneori are dreptate; de fiecare dată când exagerează greșește.
Dialogul civilizat, bazat pe un dram de îndoială față de partea noastră de adevăr, este calea către găsirea unor puncte de întâlnire, capabile să genereze zona de echilibru a compromisului social necesar. Deocamdată ar trebui să observăm cât de departe suntem unii de alții și care sunt cauzele acestei (în)depărtări.
_______________________________
[1] Formula îi aparține lui Sorin Adam Matei, Boierii mintii. Intelectualii romani intre grupurile de prestigiu si piata libera a ideilor, Editura Compania, Bucuresti, 2004.
[2] Din păcate am văzut doar câteva personalități care reușesc să-și păstreze continuitatea fibrei morale, utilizând aceleași criterii pentru a judeca cele două situații
