(The Road Home, by ForlornExistence)
Cineva mi-a reproșat lipsa de optimism pe care-o degajă rândurile mele. Ține însă de esența existenței a o continua în contextul atâtor perspective sumbre ce-i bântuie posibilii. Cioranian vorbind, important este să continui să exiști fiind conștient de nenumăratele umbre pe care orice existență le aduce cu sine. Este existența asumată ce se constituie ca opoziție la existența furată de diversele modalități ale impersonalului se.
Chipul lui Cioran văzut în perspectiva cartierului unde și-a trăit ce-a mai mare parte din viață și a mormântului său: nefericirea asumată.
Fiecare dintre noi suntem modalitatea particulară în care reușim să înghesuim lumea în câteva concepte, pe fondul pretenției de a o înțelege și al ambiției de a-i brăzda ființa cu urma existenței noastre.
Cum pot spune eu când dozajul iubirii și al urii nu-mi aparține? Ce rămâne la dispoziția mea?
Din perspectivă heracleitică, e foarte dificil de găsit „eu”-ul, mai ales că urmaşul lui Heraclit, Cratylos, spunea, poate pe bună dreptate, că nu te poţi scălda nici măcar odată în apa aceluiaşi râu. Însă, din punct de vedere stoic, „eu”-ul s-ar defini ca tot ceea ce posed „hic et nunc”, iar tot ceea ce am avut la un moment dat (calităţi, abilităţi, un cont gras sau o femeie frumoasă) şi acum nu mai am, nu trebuie văzut din prisma unei „pierderi”, ci a unei „restituiri”. Nimic nu ne aparţine în mod absolut! Doar în felul acesta am putea înţelege lipsa a ceea ce am avut cândva şi nu l-am mai judeca atât de aspru pe Dumnezeu (după caz, nu ne-am mai blestema zilele sau destinul) că ne-a luat ce aveam mai scump pe lume!