Despre frică, civilizație și istorie

Persoanele care dezvoltă spaime accentuate, peste medie, față de diferitele împrejurări, tind să fie într-o măsură mai mare la dispoziția emoțiilor, deciziile lor fiind într-un grad mai ridicat susceptibile să fie dominate de haloul emoțional ce constituie contextul afectiv în care trebuie luată acea decizie. În același timp însă, și persoanele fără frică sunt dominate de comportamentul emoțional, însă într-o formă deficitară a sistemului afectiv, lipsindu-le exact acțiunea inhibitoare asupra diferitelor comportamente pe care frica o instituie ca măsura necesară pentru supraviețuire. Aceste persoane sunt periculoase deoarece depășesc posibilitățile celor cu care vin în contact de a le anticipa comportamentul, anularea limitei comportamentale pe care-o instituie autoconservarea aruncându-le într-o zonă de pericol social. În aceste condiții este evidentă importanța măsurii (acel metron apreciat în Grecia Antică, el dând seama de idealul uman) în stabilirea relației dintre cele două dimensiuni ale umanului. Altfel spus, spaima de oamenii fără frică (sau de cei care joacă – cultural sau pseudo-cultural – absența oricărei temeri) este teama de sub-uman sau de supra-uman; adică, într-o bună măsură, de non-uman. O mare parte din teama pe care ne-o inspiră durii de cartier dă seama de spaima pe care-o stârnește în noi indiferența față de propria lor viață sau de libertate, pe care-o utilizează ca armă de dominare a celorlalți. În momentul în care este dublată de un aspect coerent cu o astfel de atitudine (mușchi, privire fixă, limbaj specific, diferite simboluri ce marchează apartenența la o comunitate recunoscută pentru astfel de atitudini) frica celor cu care vin în contact este garantată. În cauză este indiscutabil și problema unei diferențe semnificative de valori asumate, ce dă seama, la limită, de apartenența la comunități diferite (inclusiv în ordine istorică). Astfel că închisorile și „cartierele” fac vizibile străduințele (și eșecurile) de armonizare culturală a celor ce se declară co-apartenenții aceleiași nații sau aceluiași stat. Dincolo de diferențele de etnie, rasă sau oricare din criteriile consacrate, societatea contemporană se luptă în primul rând cu diferențele culturale (elitist vorbind, de civilizație) dintre diferitele tipuri umane care-o constituie, încercând să aducă la un numitor comun oameni care aparțin unor momente istorice diferite.