Forma originară a intenționalității o găsim în a mânca, ba chiar în cadrul întregului complex pe care-l formează supraviețuirea. Rostirea originară, raportul originar al omului cu ființa își capătă conturul în supraviețuire. Sensul de bază pe care obiectele îl au pentru om se înscrie pe complexul vectorial al supraviețuirii. Este prima și principala formă în care lucrurile își așteaptă rostirea.
Orice strat cultural modifică acest raport originar, acest discurs inițial, reinterpretându-l într-un sens propriu. O cultură care se află la capătul de început al unul lanț cultural constituie punctul de pornire al raportărilor omului la ființă. Orice lanț cultural suportă mai multe tipuri de analiză, eficiența (adică perspectiva pragmatică) fiind un criteriu posibil (cel mai prizat la ora actuală). El poate fi judecat din perspectiva punctului final (pentru lanțurile culturale dispărute) sau a momentului actual, pentru cele aflate în derulare. Din perspectivă pragmatică, lanțul cultural lansat de cultura greacă și modelat ulterior de cea romană și de cea iudaică, și-a dovedit ce-a mai mare eficiență, el având la ora actuală chipul culturii occidentale.
După multe medieri cultura capătă o formă de obiectivitate, în sensul distanței față de ceea ce i-a prilejuit apariția (natura – în termeni moderni). De aici doza de artificial care se strecoară în ea, numită de Heidegger depărtare de ființă sau uitare a ființei.
